Are Cinghiz Aitmatov o carte, O zi mai lungă decât veacul. Înțeleg, am avut o săptămână la fel de lungă.

V-am povestit, a murit un prieten. Dacă ar mai fi posibil să port o conversație cu el, i-aș face cunoscută observația că acum știu tot timpul unde se află. Sorin aprecia umorul negru și practica cinismul la o scară grandioasă. Ne-am amuzat sfidând regulile morale ale societății.

După ce am aflat că a murit, o zi întreagă am bocit. Următoarea zi, deshidratată, molatică, îndeplinind activități indispensabile, am primit un alt telefon. Va fi dus la capelă, pot să-l văd. Din acel moment am mai plâns prea puțin. Am râs, am stat la povești, am exersat și eu cinismul cu o proaspătă mămică care a sugerat să nu mai discutăm despre moarte în prezența unui prunc. I-am privit bebelușul și am anunțat-o că moartea e la fel de firească ca nașterea.

Vedeți?! În asemenea momente te simți singur. Sau te simți un monstru. Cu Sorin am depășit faza asta. Să mă judec sau să mă critic pentru unghiul din care privesc eu. Sorin aprecia gândirea. Nu-ți cerea să zbori dacă te-ai născut pește.

Am mers în fiecare seară la priveghi. Am înțeles pentru prima dată rostul unui priveghi prin liniștea oferită. Două zile m-am simțit ușoară. Știam că seara merg la el, că îi întâlnesc prietenii și o parte din familie. Am primit o sarcină, să scriu un anunț despre înmormântare și un necrolog.

Anunțul l-am scris rapid. O notă, o menționare, un rânjet când am amintit despre coroane și colaci. Am fost mândră de mine. L-am simțit că mă aplaudă.

Anunțul:
In memoriam, Sorin Oncu.
Există la Timișoara Cimitirul Eroilor. Acolo se află și eroul nostru, al fiecăruia dintre noi care l-am iubit, Sorin Oncu.
Sâmbătă, ora 13, suntem obligați să ne luăm rămas bun. Nu am dori asta, unii încă sunt furioși, alții doar jelesc, dar sâmbătă are loc înmormântarea.
În numele lui Sorin, îmi permit să reamintesc. Uitați de coroane și colaci. Veniți cu un zâmbet, o gluma, O FLOARE.
Să-l lăsăm să plece așa cum a trăit, SIMPLU ȘI ELEGANT.
Sâmbătă, ora 13, cimitirul Eroilor, rămas bun.
Mulțumesc.

Necrologul l-am scris greu. La un moment dat am vrut să renunț, să sun și să anunț că nu pot face asta. Am învins până la urmă. L-am scris. Sâmbătă, după slujbă, preotul m-a poftit să citesc. Desfigurată și fără să mă opresc din plâns, mi-au mai fost oferite 2 minute pentru a mă liniști. Am citit cu izbucniri zgomotoase de plâns și am înțeles. Sorin nu se mai întoarce niciodată. Dacă nu a găsit nimic de comentat cum citesc deasupra lui plângând și înecându-mă cu muci, e nevoie să îi accept dispariția. M-am retras în brațele unei alte prietene, iar apoi am pornit spre groapă cu florile în mână.

Fiecare și-a așezat florile pe mormânt, iar apoi ne-am retras în colțuri care ofereau umbră. Nu ne lăsam duși. Stăteam în cimitir și discutam despre orice, dar nu ne mișcam. Când au început să sune telefoanele după noi, în rumoarea produsă, l-am căutat cu privirea în mulțime. Obișnuința o să ne mai dea de furcă.

Las mai jos textul scris despre Sorin. A început o săptămână nouă. Nu pare și nu este corect, dar viața merge mai departe și pretinde.

Despre Sorin Oncu
O să începem cu o glumă. Mulți l-am considerat mai inteligent ca noi. Aceasta nu este o glumă. Urmează. Datorită inteligenței lui înnăscute, muncite, dar mai ales spontane, cea pe care i-o invidiam, a considerat că e dreptul lui să experimenteze primul moartea.
Noi, familia și prietenii, suntem în urma lui întotdeauna. Doar că de data asta a reușit să ne șocheze. Toți ne întrebăm ce o să facem fără el, cum, subliniez CUM o să trăim fără el?
Sorine, cum o să trăim fără tine și de ce ți-ai permis?
Mustim de egoism. Pierderea lui ne îndreaptă atenția spre propria persoană. Ca tineri, ne-am străduit să ne potrivim în societate. Cu Sorin, reușeam să creăm un set de reguli, de conveții, de obișnuințe personale. Lumea noastră nu e lumea părinților noștri. Lângă Sorin aveam acceptare și apartenență, aveam o lume proprie, confortabilă, plină de iubire, lipsită de reproș. Eram noi înșine. Tocmai de aceea urlăm cu disperare, ce facem fără el, cum îi supraviețuim?!
Habar nu avem. Ne uităm unii la alții, o masă de orfani. Plângem și râdem, și-l așteptăm să vină înapoi. Cumva. Nu știm cum. Poate dacă îi lăsăm telefonul cu el e cu putință. Să ne sune, să ne lămurească, există sau nu există Dumnezeu? E singurul dintre noi care a aflat.
Amin!