Scriu, pe hârtie, pe blog, în manuscris. Am scris pe hârtie, într-un caiet mare cu coperte verzi, un fel de jurnal, dar fără să-i dau numele de jurnal. Am scris chiar și pe ușa bucătăriei cu cretă, părinții mi-au îngăduit asta. Cred că înainte să-mi permită mie, au folosit-o pentru sora mea să facă împreună unele exerciții la matematică.
Am scris și am consumat topuri de hârtie.
Întotdeauna însă mi s-a spus să nu scriu.
Mama: nu mai scrie, mă faci de rușine cu tot ce scrii.
Tata: uite ce ai scris aici, deci asta vă doriți, să mă părăsiți.
Da, nu am avut parte de intimitate. O luptă s-a iscat din scrisul meu. În general scriam cum mi-aș fi dorit eu să fie viața mea și a familiei mele. Inspirația se desprindea și din filme și cărți romanțioase.
Nu am renunțat la scris, dar ceva am păstrat. Mă faci de rușine, mă faci de rușine.
Am scris până am terminat liceul. La facultate m-am oprit. Nu am vrut în nici un fel să mă fac pe mine de rușine. Am păstrat doar cărțile, doar lectura și mereu găseam acolo dovezi care mă susțineau în decizia mea.
Mircea Eliade. Când mă gândesc la Romanul adolescentului miop îmi ard obrajii de rușine. Ce lecturi avea el la 14 ani, ce program avea el la 19 ani. Eu nici în facultate nu am stăpânit vocabularul limbii atât de bine ca Eliade la 14 ani. Erau cuvinte pe care le-am căutat și de 20 de ori în dicționar.
Am terminat facultatea fără să scriu un rând, doar lucrările mele erau apreciate sau nu. Am citit însă mult, foarte mult. În camera mea de cămin sau în camera unde am stat în chirie se găseau întotdeauna stive de cărți. După facultate, un prieten a hotărât să-mi facă blog. L-am întrebat ce este acela un blog și mi-a explicat că este un loc unde pot să scriu liniștită fără ochiul critic al părinților sau prietenilor. Aproape 2 ani nimeni nu a știut cine semnează Dunia. Iar Dunia a scris, sub protecția anonimatului, suficient timp cât să-mi solidific încrederea. Niciodată nu m-aș fi simțit pregătită s-o introduc și pe Paula, dar într-o zi, niște prieteni cu care am colaborat la diverse activități culturale, mi-au pus numele pe siteul lor și adresa de blog.
Îmi amintesc că m-am holbat la numele meu vreo 5 minute. Ochii erau plini de lacrimi, emoțiile mă năpădiseră. Dacă o să mă fac de rușine?!
De aici, o scurtă digresiune, dragi părinți, nu le mai ziceți copiilor rușine, eul lor crud și nefinisat poate dezvolta traume.
În prezent, încă mai lupt cu sentimentul de rușine și cu sentimentul de vinovăție, doar că acum educația e compensatorie, nu păguboasă.
Nu îndrăznesc nici azi prea mult, dar nu-mi mai pasă de Eliade, de adolescentul și tânărul Eliade.
Eu scriu pentru nevoile societății mele, pentru oamenii de azi care sunt expuși la facebook și la vedete manufacturate peste noapte. M-am hotărât să ascult oamenii de azi. Îmi plac poveștile din anii 1600, 1800, 1900, poveștile bunicilor și ale părinților, dar sunt ale lor, nu ale mele. Ascult de un îndemn al lui Hemingway, acela de a asculta oamenii. Și o fac de ceva vreme, astfel am avut posibilitatea să nu ratez un suspin al unei doamne de 55 de ani, care și-a pierdut serviciul acum 3 ani, da, criza economică, care ridicându-și părul de pe frunte mi-a zis: mănânc, da mănânc, ce altă bucurie mai am în viață?!
Așa că ascult, scriu, cresc paginile unei cărți despre oamenii mei de azi.