Începusem să scriu despre Covent Garden. După două fraze jalnice, ștersei. Nu poți scrie despre un spectacol, despre bezmeticul unei seri petrecute la Royal Opera House dacă inima refuză confesiunea.
Comanda și controlul sunt funcțiile creierului, dar destăinuirea a trecut de scoarța cerebrală, a devenit apanajul sufletului.
Mă îndepărtez de Covent Garden și mă așez pe o bancă în fața unui tablou. Stau și mă zgâiesc la un scaun, la imaginea unui scaun. Galben. Scaunul e galben.
Vărul meu, Bogdan Mosorescu, mi-a atras atenția: galbenul e culoarea nebunilor.
Hm! Un scaun galben. M-am zgâit la el minute în șir. Așezată pe bancă, scaunul dispărea uneori fiind acoperit de trupurile altor vizitatori.
Le-aș fi strigat:
Atenție! Nu mai zăboviți, galbenul este culoarea nebunilor.
Am uitat să notez. Banca se afla în interiorul muzeului londonez, National Gallery. Luciditatea nu mă ocolește, sunt trează, știu că nu am notat nici numele pictorului.
Eh! O las așa. Nu notez numele pictorului.
După câteva minute m-a deranjat ceva pe pânză. Scaunul nu e complet galben. Mi-am ridicat nasul. În momentul acela, un tată îi explica ceva feciorului său. Amândoi s-au apropiat de pânză în urma unui index civilizat care nu a atins nimic.
Ce invidie m-a încercat!
Ce galben, verde am fost eu.
Galben,verde, galben verde. Să fi apărut și un mov și mă zgâiam la Picasso, dar nu. Tatăl și fiul s-au îndepărtat. Cu nasul sus, ochii s-au micșorat.
Ochelari, sunt niște ochelari pe scaun. Nu m-am convins. M-am ridicat, m-am apropiat, nu am ridicat indexul. De unde să știu dacă nu-l pocnește primitivismul și atinge ca badea pânza?!
Nu, nu sunt ochelari pe scaun. E o pipă. O pipă pe un scaun galben. Mi-am reluat locul pe bancă. După alte câteva minute am părăsit sala.
Următoarea sală plină de femei, nu orice femei, femei rubensiene. Am pufăit pe nas. Am întors capul să mai zăresc o dată scaunul.
Mai e ceva lângă pipă. Ce naiba e lângă pipă?!
Cine știe ce e lângă pipă? Și să nu mă întrebe careva de pictor, eu am terminat Literele, nu Artele, da?!
Gheorghe Mosorescu
Am un unchi pictor. Acest fapt sigur l-am mai notat pe blog. Numele lui este Gheorghe Mosorescu. Și numele lui sigur l-am mai pus sub ochii cititorilor. Ce nu am scris pe blog.
Unchiul meu are 60 de ani. Eu am 30. El a plecat de acasă pe când era fecior. Da, fecior. Când a plecat el să studieze artele, vocabularul românilor utiliza cuvântul fecior, unchiul încă îl mai folosește, chiar și când dă interviuri.
Am menționat vârstele deoarece au importanță. Copil fiind, aveam cunoștință de un unchi pictor, plecat departe de casă, tocmai la Brăila unde lucrează ca scenograf la teatrul Maria Filotti. Când ajungeam cu toții pe același loc, de două ori pe an, de cele mai multe ori doar o dată pe an, nu puteam niciodată să-i vorbesc. Neputința mea descria o inhibiție care a ajuns subiect de glumă.
Hai, Dunia, hai, vorbește și tu ceva cu unchiul tău!
Toată copilăria și toată adolescența nu am vorbit însă, dar am recuperat. Luni, în 10 februarie, am participat la un vernisaj al unchiului meu la București. Niciodată nu am reușit să ajung, deși expoziții au existat, inclusiv în orașul natal, la Severin.
Luni seară, cocoțată pe tocuri, cu pălărie și ruj roșu, am vorbit, am glumit și m-am fotografiat cu unchiul. Mătușa, soția unchiului, a sesizat și s-a mirat de locvacitatea mea cu și în prezența lui.
Știu exact câte ore am petrecut la Expoziția Taberei Partizani Deltă de la Căminul Artei deoarece tocurile m-au obligat să mă uit frecvent la ceas. Patru ore. Patru ore în care, pe lângă zgâitul pe pereți la simeze, am ascultat discursul unchiului și al lui Pavel Șușară.
Am reținut că azi, în pictură, peisajul constituie o îndrăzneală, o nebunie. Notă păstrată de la unchiul meu. Pavel Șușară a împărțit iubitorii de peisaj în trei categorii, pictorul oglindă, pictorul cameleon, iar a treia categorie îmi scapă.
După discursul care a deschis expoziția, s-au format grupuri grupuri în care a continuat să se vorbească despre artă. Am râs și am cochetat într-o unică dimensiune, frumosul. Asta până când în jur de nouă seara am simțit că mă lasă picioarele la propriu și am părăsit galeria pentru o nouă destinație: Carul cu bere.
De aici, o altă poveste. Poate altă dată divulg flecăreala de la restaurant.
Notă: Expoziția Taberei Partizani Deltă reunește 11 pictori din Brăila și Galați și se poate vizita până în 23 februarie.
