Începusem să scriu despre Covent Garden. După două fraze jalnice, ștersei. Nu poți scrie despre un spectacol, despre bezmeticul unei seri petrecute la Royal Opera House dacă inima refuză confesiunea.
Comanda și controlul sunt funcțiile creierului, dar destăinuirea a trecut de scoarța cerebrală, a devenit apanajul sufletului.
Mă îndepărtez de Covent Garden și mă așez pe o bancă în fața unui tablou. Stau și mă zgâiesc la un scaun, la imaginea unui scaun. Galben. Scaunul e galben.
Vărul meu, Bogdan Mosorescu, mi-a atras atenția: galbenul e culoarea nebunilor.
Hm! Un scaun galben. M-am zgâit la el minute în șir. Așezată pe bancă, scaunul dispărea uneori fiind acoperit de trupurile altor vizitatori.
Le-aș fi strigat:
Atenție! Nu mai zăboviți, galbenul este culoarea nebunilor.
Am uitat să notez. Banca se afla în interiorul muzeului londonez, National Gallery. Luciditatea nu mă ocolește, sunt trează, știu că nu am notat nici numele pictorului.
Eh! O las așa. Nu notez numele pictorului.
După câteva minute m-a deranjat ceva pe pânză. Scaunul nu e complet galben. Mi-am ridicat nasul. În momentul acela, un tată îi explica ceva feciorului său. Amândoi s-au apropiat de pânză în urma unui index civilizat care nu a atins nimic.
Ce invidie m-a încercat!
Ce galben, verde am fost eu.
Galben,verde, galben verde. Să fi apărut și un mov și mă zgâiam la Picasso, dar nu. Tatăl și fiul s-au îndepărtat. Cu nasul sus, ochii s-au micșorat.
Ochelari, sunt niște ochelari pe scaun. Nu m-am convins. M-am ridicat, m-am apropiat, nu am ridicat indexul. De unde să știu dacă nu-l pocnește primitivismul și atinge ca badea pânza?!
Nu, nu sunt ochelari pe scaun. E o pipă. O pipă pe un scaun galben. Mi-am reluat locul pe bancă. După alte câteva minute am părăsit sala.
Următoarea sală plină de femei, nu orice femei, femei rubensiene. Am pufăit pe nas. Am întors capul să mai zăresc o dată scaunul.
Mai e ceva lângă pipă. Ce naiba e lângă pipă?!
Cine știe ce e lângă pipă? Și să nu mă întrebe careva de pictor, eu am terminat Literele, nu Artele, da?!