Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "pretenții"

S-a întâmplat să nasc pe 14 februarie

De 14 feb., 2017 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-aș dori să dau ceva mai departe azi.

Sărbătorim sau nu Sfântul Valentin, în jurul nostru se ivesc inimioare, flori sau cereri în căsătorie. Personal descriu niște etape cu această sărbătoare. Am disprețuit-o la început. Am crescut cu Dragobetele. Încă îmi amintesc o pereche de cizmulițe negre pline cu urme de pantofi de la joaca de-a cine calcă primul. De la dispreț am trecut la respingere. De ce să celebrez eu, o româncă, o sărbătoare americană? Respingerea am transformat-o în indiferență. Iar în 14 februarie 2010 am născut. Până la urmă o să fiu veșnic îndrăgostită la această dată.

Sărbătoarea americană a devenit parte din viața mea. Eu o numesc însă Mara. 14 februarie semnifică doi ochi mari, căprui care știu să zâmbească.

Mă consider norocoasă. Un copil m-a scutit de toate pretențiile unei zile încărcate de datorii de dragoste. Așa se poartă unii, de parcă au datorii în relații, iar 14 februarie ajunge dată scadentă.

Aș vrea să vă spun că e firesc și uman să aveți, chiar și în această zi, sentimente puternice de ostilitate sau o atitudine dușmănoasă față de partener. Religia impune altă conduită, fanaticii optimiști de asemenea, dar vă jur că e normal. Nu păcătuiți, nu atrageți nici o karma. Oamenii descriu ambivalența. Poți să-ți urăști părinții, frații, soțul sau soția. Iubirea e tot acolo. Mi-ar fi plăcut să existe cineva în copilăria mea care să-mi fi spus și mie. Sentimentul de vinovăție nu ajută, iar o stimă de sine călcată în picioare greu mai poate fi recuperată.

Recuperez de ani de zile, iar uneori defilez cu un complex de superioritate pe care puțini îl percep așa cum este în realitate: o apărare. Mă apăr de foarte mult timp. O să las puțin garda jos. Mara mea împlinește 7 ani și sunt puternic emoționată și îngrijorată. Oare mi-am făcut datoria în acest timp?

Asta e întrebarea mea de 14 februarie.

Orice simțiți azi, iubire, ură sau dispreț pentru cel iubit, e normal. Suntem oameni. Nu suntem monștri, manifestăm neplăceri, nu suntem nobili, manifestăm bunăvoință. Toate se găsesc în noi.

Vreți inimioare de 14 februarie? Acoperiți-vă de inimioare. Nu contează ce comentează cutra din stânga sau dreapta. Vreți să vă trageți pătura peste cap și să închideți telefonul de 14 februarie? Nu așteptați aprobarea nimănui.

Cum celebrăm fiecare ține de nevoi. Și cu siguranță nu avem cu toții aceleași nevoi.

Cu drag, o îndrăgostită!

Foto: Adrian Oncu

Parisul fără pretenție, cu atenție

De 16 iun., 2014 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă gândeam chiar acum, poți să mai scrii ceva despre Albă ca Zăpada? Da, Albă ca Zăpada povestea.
Răspunsul, unul negativ, descumpănește sau pe mine mă.
Reacția mea, această derută, își găsește explicația în intenția mea de a scrie despre Paris. Poți să mai scrii ceva despre Paris?
Răspunsul este unul pozitiv.
Da, poți.
Poți dacă lași în urmă turnul Eiffel, Champs Elysees, Arcul de triumf și Louvre-ul. Îmi imaginam acum în timp ce scriam cum adun în pumni aceste embleme pariziene și le depozitez într-un sertar al memoriei.
Iar acum să pornim să cunoaștem Parisul, fără hărți, fără o destinație anume. Turistul vrea să ajungă undeva, are comandamente pentru excursie.
Dar de fiecare turist răspunde un eu, iar eul, prin experiența și flexibilitatea dobândite de a jongla cu instanțe și instincte, are capacitatea de a surzi.
Nu mai răspunde cererilor cu pretenții imperative de a face poză cu obiectivele, uneori unicul scop al concediilor.
Fără aceste pretenții, începi să pierzi agitația și febra punctelor de atracție însemnate pe ghidul din mână. Pierzând pretenția, atragi atenția.
Devii atent în jurul tău, vezi ferestre mici, un ghiveci ascuns, fețele oamenilor. În marile orașe ale lumii, oamenii aproape nu au fețe, chipul se estompează. Turistul cere indicații unor fețe imprecise.
Plimbându-mă săptămâna trecută printre ferestre mici și oameni cu fețe, mi-am apropriat Parisul. În piata Vosges m-am tolănit, la terase am sporovăit, pe străduțe m-am oprit să privesc, să simt, să iau, să cuprind un ritm. Pentru ritm, mesele acelea mici cu două scaune, cu un pahar de vin în fața sunt de mare ajutor. Alcoolul deschide porți în realitatea oricui. Zi după zi, m-am străduit să deschid multe porți în realitatea mea. Unele porți abia le-am crăpat puțin, dar luminii nu îi trebuie prea mult.
Iar acum, la câteva zile după Paris, în fața calculatorului meu, simt acel spațiu îngust pe care l-am creat în puținele mele zile pariziene, strălucesc cumva.