Curs de filozofie povestită IX

La sfârșitul cursului de filozofie povestită de data trecută ne-am oprit într-o promisiune barocă. Azi ne aflăm în plin Baroc. Azi suntem în secolul XVII pe acest blog.

Barocul reprezintă epoca marilor contraste.

Exista o concepție despre lume care afirma viața, moștenirea Renașterii, și pe de altă parte, mulți s-au refugiat în cealaltă extremă, ducând o viață de negare a lumii.
În secolul al XVII-lea Europa a fost pustiită de războaie. Războiul de 30 de ani(1618-1648) este unul dintre ele, iar în acest moment istoric Franța a devenit putere dominatoare. Luptele s-au dus între protestanți și catolici, dar puterea politică a fost și ea un motiv.
Existau enorme diferențe de clase, dar s-au dezvoltat splendorile. Construcțiile Barocului erau supraîncărcate cu colțuri și unghiuri ciudat împodobite.
S-a creat teatrul modern, viața e un teatru, teatrul ajungând o imagine a vieții omului. Shakespeare a trăit cu un picior în Renaștere și cu unul în Baroc. Viața ca un vis.
În această perioadă dominată de vanitate și nebunie s-au ridicat vocile unor mari filozofi, cei mai cunoscuți raționaliști ai secolului, Descartes, Spinoza, Leibniz.
Se vorbea despre o existență sufletească sau spirituală, de aici a rezultat idealismul sau de o existență ca mărime concretă materială, materialismul.
Un nume la fel de important al epocii, Thomas Hobbes.
Nu mai era cu putință libera voință, ci se calcula orice schimbare a Naturii.
Leibniz afirma că tot ce e făcut din materie și tot ce e făcut din spirit constă în faptul că materia poate fi divizată în părți tot mai mici, dar sufletul nu se lasă împărțit nici măcar în două bucăți.
Descartes vine și se îndoiește de tot. Dar eu mă opresc aici, iar pe viitor o să revin cu sistemul filozofic al lui Descartes.

Cât de repede doriți să revin?