Am un trup mignon, așa mă port, așa mă prezint în lume. Există o excepție, degetele. Am degete lungi la mâini, am degete lungi la picioare. Și uneori, când intenționez să trec peste capul naturii, îmi pun tocuri. Sar atunci la un metru șaptezeci, dar șchiopătez. Degetele. Degetele mele lungi și cochetăria femeii provoacă disconfort. Se pare că exersez eleganța și în scris, am ales să-mi exprim durerea printr-un corespondent, disconfort. De fapt mă cam doare ca dracu, fără nici un corespondent de data asta.
Totuși la teatru nu accept comoditatea. La teatru îmi pun rochiile cele mai elegante, diafane, vaporoase. La teatru aleg cei mai incomozi pantofi. Am încercat comoditatea, nu zic nu, dar am încercat și rușinea.
Să vă explic. Toaleta reprezintă și o formă de respect, de apreciere. Întotdeauna îmi netezesc poalele rochiei înainte de spectacol ca și cum ar urma să salut artiștii după spectacol.
Iar luni seară, fără nici o șansă sau hazard, nu puteam să-l întâlnesc pe Radu Beligan.
Dar dacă s-ar fi întâmplat? Să-i zâmbesc din blugi? Dintr-un pulover? Dintr-o bluză de trening? Da, am zărit și așa ceva în sala de spectacol.
Așa că luni seară, la piesa Lecția de violoncel, cu Radu Beligan, doar satisfacția sufletească îmi alina incomoditatea și mătasea rochiei, pliurile ei de Lolita care se desfăceau pe dantela panglicii de elastic a ciorapilor.
Din pantofi, degetele urlau.
Pe Radu Beligan bineînțeles că nu l-am văzut decât pe scenă, dar nu întâlnirea reprezenta esența, ci alegerea ținutei pentru o seară petrecută la teatru.
Piesa, Lecția de violoncel, printr-un eșafodaj al vieții de cuplu, a pus sub nas, sub ochi, a antrenat judecăți, pentru situații. Situația cuplului fără copii, situația cuplului cu copii, infidelitatea, renunțarea la sine, recuperarea valorii de sine, acceptarea, resemnarea, apariția pruncilor pentru a depăși infidelități, nemulțumiri, plictisul.
Oameni. Piesa ne-a trântit o oglindă în față, dar ce oglindă mizerabilă. Pentru prezentarea situațiilor penibile s-a ales ca instrument umorul. Nu știu de ce se cântă atât iubirea, umorul e acela care ne salvează.
Și am râs, am râs la niște situații tragice, situații care răvășesc, copleșesc. Dar fără umor la ce ne-ar fi provocat actorii? Nu știu, chiar nu știu.
Știu însă că umorul ajută pe oricine să accepte, să depășească, să învețe să trăiască cu plăceri și neplăceri.
Iar apoi viața.
Să ne trăim viața, cu iubiri, cu dezamăgiri, cu soare, cu ploi, dar mai ales cu umor.
Să ne trăim viața.
Iubirea zboară, la iubire nu se dă send
În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.
