Dacă ne-am opri, să ne oprim câteva secunde din orice facem. Dacă stai la birou, lasă-te puțin pe spătarul scaunului, dacă mergi pe stradă, oprește-te din mers.
Dacă ne-am opri și am închide pentru câteva secunde ochii.
Inspiri și expiri.
Ne-am aminti de ceilalți.
Poate fi copleșitor. Îmi amintesc de o carte pe care am citit-o în facultate semnată de Ștefan Baștovoi. Nu știți cine e Baștovoi? Nu-i nimic, în viață învățăm în fiecare zi.
Revin la Baștovoi. Biblioteca mea numără și absențe, da. Îmi lipsesc scriitori și titluri monumentale, dar exhaustivitatea bibliotecii constituie un scop, scopul meu.
O absență este și Baștovoi, iar de aici vine continuarea ideii de mai sus. Nu am de unde să redau exact cuvintele lui Baștovoi, așa că o să îmi permiteți doar mie și memoriei mele să vă atragem.
În cartea aceea, nici titlul nu l-am reținut, ceva cu dragoste oricum, autorul a îndemnat omul să meargă la fereastră, să-și privească semenii, și să-și permită să simtă pentru unul sau fiecare dintre ei iubire.
Recunosc, amintirea e foarte neclară, dar cred că sensul a rămas nealterat de timp.
Iar ieri, furând minute în fața televizorului, derula Poirot, detectivul izbucnește: e plină lumea de oameni buni care înfăptuiesc multe lucruri rele.
Oh! Dar cât de adevărat este!
Nu suntem buni și nu suntem răi, suntem ignoranți. De aceea avem nevoie de momente.
Dacă ne-am opri puțin din orice facem.
Dacă ne-am opri să ne amintim de ceilalți.
Dacă ne-am opri câteva secunde să ne amintim de noi.
Dacă ne-am opri să ne lăsăm copleșiți de sentimente.
Cum am fi?
Am fi mai dispuși să facem ceva bun, ceva bine, ceva spiritual.