Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie

Visez urât. Seara evit să mă pun în pat. Sau. Mă pun în pat și mă smiorcăi puțin. Dimineața mă trezesc greu. Mă ridic. Stau în marginea patului. M-aș așeza la loc. Motan se alintă la picioare. Mara își strigă din cealaltă cameră meniul. Ouă, sandviș sau cereale? Pot cereale, te rog frumos! Te rog. Te rog. Da, poți. Nu, nu poți. Depinde. Ea ar devora cereale în fiecare zi.

Cu ceaiul în mână, merg la fereastră. Mesele de la piață sunt toate ocupate. O pisică neagră traversează acoperișul de pe imobilul din față. O pisică neagră, ce interesant! O s-o folosesc într-un articol. Sinucigași. În timp ce urmăream pisica cu privirea, chibzuiam la sinucigași. De ce unii o fac? De ce majoritatea nu acceptă suprimarea propriei vieți?

Mama, de ce poartă adolescenții hanorace? Mara mi-a adresat întrebarea din dreapta mea. N-am simțit-o când a venit lângă mine la fereastră. A ieșit din cameră, de la cursul online să-mi ceară mere. Pot mere tăiate? Te rog, te rog. Da, poți. Un grup de adolescenți s-a aciuat în colț la Profi. Poartă hanorace, se împing, râd, fumează.

Tai merele felii. Sunt mai gustoase așa. Dacă mă iau după Mara. Las castronul pe pat. În unele zile, Mara alege să stea întinsă în pat la curs. La fereastră, pisica nu mai este pe acoperiș. În cap, gândul a rămas la sinucigași. Faptul că oamenii nu acceptă suprimarea propriei vieți trece dincolo de prescripțiile bisericești. E păcat! Numai Dumnezeu decide când părăsim acest pământ. Nu dilemele morale ne-au scos din peșteri, ne-au trimis la vânat, ne-au inspirat să cultivăm grâu.

Viața oamenilor primitivi m-a pus pe gânduri. Ce anume i-a motivat să rămână în viață? Au stat în peșteri cât afară au existat prădători mari. N-au abandonat. Au ieșit din peșteri. Au ridicat colibe. S-au legat de o bucată de pământ. Au cultivat. N-au abandonat. De-a lungul vremurilor, oamenii au trăit în niște condiții înfiorătoare. Medicii operau, dar nu se spălau pe mâini. Într-o cameră locuiau zece sau cincisprezece inși. N-au abandonat. Părinții și-au vândut copiii. Fetițele și băiețeii s-au prostituat. N-au abandonat.

E în noi. Nu are nici o legătură cu exteriorul și tot ce a creat omul pentru a-și sprijini vulnerabilitățile. Ceva în noi, o glandă, un nerv, un hormon, ne impune să trăim. Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie. De aceea cei mai mulți nu o acceptă. Sinuciderea ține de o construcție intelectuală. Omul a ieșit din peșteri bazându-se în primul rând pe instinct. O construcție superficială ca sinuciderea revoltă reflexele înnăscute.

Îmi spui? Ce anume, Mara? De ce poartă adolescenții hanorace și își trag mânecile peste degete? Or fi cool. Nu-și iubesc corpul. Caută acceptare într-un grup. Vor să treacă neobservați. Nu știu exact.

Aș putea să reiau Demonii lui Dostoievski. Mă interesează justificările lui Kirillov.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu nu mor fără melodramă

Îmi vine ușor să privesc în urmă la apucăturile mele de adolescentă sau foarte tânără femeie. Nimic nu mai este sfârșit de lume. Totul a devenit experiență.

Mi-ar plăcea o vorbă cu aceia care visau cu ochii deschiși cum își pedepsesc familia, prietenii sau iubiții cu propria moarte. Savuram scenariul cu mine moartă, iar ceilalți plini de regrete pentru tot ce mi-au făcut. Știu că suntem mai mulți.

Mintea a fabricat înscenări la duzină cu pedepsirea celorlalți. Și iată că zeci de ani mai târziu, în file de carte semnate de Alain de Botton, găsesc o descriere a unui îndrăgostit care decide să se sinucidă în urma unei despărțiri.

Mi-o imaginam pe Chloe primind vizita unui polițist la scurtă vreme după ce fusese găsit trupul meu inert. Îmi puteam închipui expresia ei șocată… Aveau să urmeze cele mai cumplite regrete și remușcări – avea să se învinovățească pentru că nu mă înțelesese, pentru că fusese atât de crudă, pentru că fusese atât de mioapă.

My sentiments exactly!

Mi-am pedepsit de multe ori mama, sora și prietenele. Nu am dus niciodată lipsă de imaginație. Însă, la fel ca autorul, am realizat că o asemenea pedeapsă mă lipsea tocmai de putința de a vedea efectul asupra celorlalți.

Plăcerea sinuciderii nu avea să se găsească în sarcina dezgustătoare de a ucide organismul, ci în reacțiile celorlalți la moartea mea. Să mă fi sinucis ar fi însemnat să uit că aveam să fiu prea mort ca să-mi facă vreo plăcere melodrama propriei mele dispariții.

My sentiments exactly!

Așadar, eu nu mor fără melodramă. Trăiesc mai departe fără intensitatea sfârșitului de lume, dar cu pasiune pentru plăcerile pământești.

My sentiments exactly!

Notă: Fotografie realizată de splendoarea de Zenobia Lazarovici.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.