Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "teamă"

Omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin

De 24 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vaccinații urlă. Nevaccinații urlă. Vaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Nevaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Sclavilor! Bai voi sunteți sclavi! Ping pong de acuzații de la o tabără spre alta. Curge ura șiroaie pe facebook. Dispreț. Furie. Obtuzitate.

Eu, pentru că nu sunt proastă deloc, vă povestesc și de unde știu acest lucru, am realizat că omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin. Nu.

Într-o zi, au trecut 20 de ani de atunci, urcam scările spre sala de clasă încălcând o regulă. Foloseam scările profesorilor pentru a scurta drumul. Asta o dată. Alergam pe scări sau urcam treptele câte două. Încălcam două reguli de fapt. Oare de ce sunt necesare scări speciale pentru profesori? Scări late folosite de o mână de profesori în timp ce elevii, cei mulți, urcă și coboară niște scări înguste și întunecate? Mi-am pus întrebarea în timp ce scriam. Nu m-am gândit niciodată la acest fapt pe care-l găsesc stupid, învrăjbitor și limitativ.

În ușă, de cele mai multe ori reușeam să urc fără să întâlnesc vreun profesor, am dat peste profesorul de sport. Bună ziua. Bună ziua. Ți-am văzut proiectul de la engleză. Fix cum ți-am spus, nu ești proastă deloc, dar ce ne facem cu lenea?! Ce lene, domn profesor, eu contemplu.

Nu-l deranja că folosim scările. Nu se ofensa că profităm de mintea proprie. Pe profesorii generației mele îi deranja din timp în timp întrebuințarea creierului. Cei mulți ne dresau, cei puțini ne educau. Așa că el, ca autoritate, m-a asigurat că nu sunt proastă și am decis să nu mă îndoiesc de cuvântul lui. M-am îndoit de ceilalți care au insistat cu umilințele și lipsa de corectitudine că nu o să fac mare lucru în viață din cauza gurii.

Pentru că v-am argumentat și v-am convins de inteligența mea, acum o să dezvălui și motivul pentru care ne urâm și ne disprețuim în aceste zile. Noi susținem că e din cauza vaccinului. Voi susțineți sau unii susțin. Eu vă asigur că ne urâm și ne disprețuim pentru că lumea, așa cum am cunoscut-o noi, s-a schimbat și nu o să mai revină. Unii țin cu dinții de vechile reprezentări. Am intrat la Scârț, o cafenea de hipstereală de la Timișoara, și m-a năpădit o senzație de muzeu. Vizitam un trecut care nu dorește să accepte că e trecut. E o tragedie a omului și nu știe.

Că vaccinații au încredere în studii. Că nevaccinații nu au încredere în studii. Că cineva încearcă să ne omoare sau să ne îmbolnăvească. Nu. Lumea noastră își trăiește sfârșitul. Nu sfârșitul apocaliptic, nu, ne mor reprezentările. Nu vă este frică, ci teamă. Cu frica luptați, aveți dușmani. De aceea ați decis că aici e de luptat. Vaccinul e dușmanul. Vă este teamă. Teama este de necunoscut. N-ai cu cine lupta. Cu reprezentările unei lumi viitoare cum și cu ce te lupți? Eu știu pentru că nu sunt proastă și pentru că am aflat de la Freud diferența dintre frică și teamă.

Acum știu și cititorii acestui blog.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ne sperie tot ceea ce nu știm

De 12 dec., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Să fie un an, să fie doi de când am început să mă fac una cu emoția. Ce înseamnă asta?

Paranteză:
În momentele mele publice, să vorbesc unei mulțimi, să pun o întrebare într-o sală plină, să port o discuție în contradictoriu, mă confrunt cu bestialitatea reacției afective. Bătăile inimii se accelerează, obrajii se îmbujorează, căldurile și frigurile mă zăpăcesc până la o pierdere ușoară a simțului vederii.

Înseamnă trăire. Mai exact, am descoperit că nu e suficient să-mi accept emoțiile, ci să le retrăiesc imediat după ce le-am trăit. Dublez procesul sufletesc de vreo doi ani. Recent am descoperit o cu totul altă detașare. Diferența constă în stoicism.

Am acceptat. Da, emoțiile dau cu mine de pământ. Da, emoțiile nu pot fi controlate. Dar poți merge cu emoția în același timp. Dacă urmează să pun o întrebare într-o sală plină, din momentul când am decis, se declanșează seria de afecte: inima bate, tâmplele pulsează, obrajii ard, palmele transpiră, mâna tremură. Le identific, le trăiesc, apoi încep rememorarea. Memoria și amintirea emoției.

Îmi ascult inima, îmi ating tâmplele și obrajii, îmi privesc palmele, iar apoi vorbesc. Am înregistrat mărunte victorii, dar o victorie în lumea emoțiilor, oricât de mică, e percepută ca un Gulliver în Lilliput.

Zilele trecute m-am confruntat cu o emoție de pe un alt tărâm. Aș zice că aparține suflării maturității. O teamă ușor paralizantă m-a cuprins în urma unui contract care aștepta să-l semnez. Fișierul deschis, cu pagini multe, anexe și paragrafe, mi-a provocat frică. Parcă ceva rău urma să mi se întâmple. Am mai văzut frica asta la mama mea în timp ce dădea o declarație unor polițiști. Niște hoți ne-au spart casa acum câțiva ani.

Toate contractele semnate îmi dau o anumită neliniște. Eu m-am catalogat singură: sunt o provincială. Mă sperie înțelegerile juridice, dar asta pentru că sunt într-adevăr o artistă veritabilă la acest capitol: mă plictisesc cifrele și convențiile. Nu mă aplec asupra lor, le studiez superficial, și necunoscutul reprezintă o sursă de nenorocire. Ne sperie tot ceea ce nu știm, iar eu nu știu o seamă de lucruri.

Episodul mi-a produs o dezamăgire. M-am consolat singură. Mi-am luat în derâdere provincialismul și imaturitatea, dar sunt ale mele. Lucrez cu ele, nu mă împotrivesc, le corectez și sper să ajung într-o zi ceea ce îmi doresc: o individualitate în echilibru cu generalul speciei.

Foto: Anca Ciobănescu