Doamna. Mahalagism cu moderație

Diversitatea încântă și provoacă aversiune în același timp. Întâmplarea pe care urmează s-o împărtășesc ține de durata zilei.

Miercuri am descoperit pe facebook un scurt video al Claudiei Ieremia, actriță la Teatrul Național Timișoara. Vorbea despre Festival, FEST-FDR 2017. La final menționează o doamnă care a publicat pe un site de socializare salutul timișorenilor din ultimele două săptămâni. Ne vedem la teatru!

Eu am decis pe loc că e vorba despre mine. Nu am verificat, nu am întrebat, oricum s-a instalat rapid o stare de euforie care m-a ținut până seara.

Seara am ajuns acasă și din nou am avut parte de formularea cu doamnă de la vecina mea. Locuiește la parter, eu deasupra. De la renovare, s-a produs un accident nefericit. La bloc, am descoperit în ultimii ani, asemenea accidente iau proporții monstruoase. Nu o să notez mahalagismele dintre noi două, dar o să vă spun cu deznădejde despre ton!

Claudia Ieremia a rostit cu zâmbetul pe buze, delicat, fermecător.

Vecina de la parter a pronunțat intens, cu scoaterea în relief a ultimelor silabe. Iar în privire și-a pus toate nivelurile de unde nu a coborât până la mine.

Dimneață am fost doamnă.

Seara am fost doamnă.

Dimineața m-am simțit doamnă.

Seara am fost doamnă. Am practicat mahalagismul cu moderație. Mi-a turuit gura, dar nu am ridicat tonul. Experiența mi-a verificat și o anume eliberare presupusă: nu-mi mai este frică de vulgaritate, de persoanele agresive, de amenințări. Am rostit toate astea și atunci m-a străbătut un val de satisfacție. Râdeam în mine. M-am îndepărtat ușoară și atunci am realizat cât de mult cântăresc convențiile, rușinea și pasivitatea.

Am fost om mare. Am dovedit. Am verificat.

Am fost o doamnă!

Foto: Flavius Neamciuc

Vecină cu Hans Castorp

10606491_864159413594214_678906472853508769_nA oprit aerul condiționat și a deschis toate ferestrele. Diferența de presiune a umflat toate perdelele. Când părăsea bucătăria pentru a se deplasa în sufragerie corpul ei se împingea prin mătase. Și-a retras obrazul scârbită. Adulmecase praful de pe fibra textilă. Asta prima dată. Drumurile repetate între încăperi au obișnuit-o cu atingerea.
Veza nu mai isprăvea cu mutatul.
De foarte puțin timp, să fie o săptămână, Veza schimbase apartamentul. Trecuse de la două camere la trei. Complet nemobilat, noua casă o obligase să-și amplaseze cărțile pe podea, în cel mai umbros colț al sufrageriei.
În prima seară pusese perdele la ferestre. Să mai reducă vizibilitatea vecinilor. Întenționa să rămână o necunoscută pentru locatarii blocului. Cel puțin o perioadă. Nu voia nici măcar să salute. Pentru unele persoane, o bărbie picată în piept nu semnifica o lipsă totală de interes pentru celălalt. Celălat se oprea politicos, ținea ușa până Veza trecea cu geamantanul. Tot celălalt și-a oferit serviciile.
– Dă-mi voie să te ajut. Dar ce greu este. Ce conține?
– Cărți.
– Cărți?!
Surprinderea nedisimulată o amuza.
– Și aveți multe cărți?
– O întreagă bibliotecă.
Descurajarea afișată o amuza.
– Să aveți o zi frumoasă, vecina!
Apelativul a surprins-o și a descurajat-o pe ea. Atât de repede a devenit vecina. Ar fi dorit să mai amâne apartenența. Acest vecina o lega de bloc, de apartament, iar ea nici nu-și aranjase cărțile. Nici măcar un pat unde să doarmă nu avea. Dormea pe saltea. Pe jos. Totul era pe jos. Cărțile se aflau pe jos.
Veza dădu perdelele la o parte și merse la bucătărie. Ascultă cu urechea dreaptă. Trecu în sufragerie. Ascultă cu urechea stângă.
Nu mai dormea de două zile. Îi fusese somnul tulburat. În fiecare noapte se trezea nădușită. Se ridica de pe saltea, verifica cărțile, bătea din picioare și plesnea din palme. Mergea la bucatărie, aprindea lumina și repeta aceleași gesturi, bătea din picioare, plesnea din palme.
Se așeza la somn privind peste umăr. Ridica capul de pe pernă după ce se așeza confortabil în poziția de somn. Asculta. Verifica zgomotele cu fiecare ureche și se concentra până o lua durerea de cap. Ațipea repede.
Se plimba cu Hans Castorp. Corpurile le erau apropiate, se atingeau. La un moment dat l-a apucat de cot. Urcau spre pădure. O pădure deasă care promitea mult dorita senzație de răceală. Arșița îi zăpăcise pe pacienții sanatoriului. A ridicat capul să aprecieze distanța până la pădure. Ceva mânca pădurea. Un dinte imens alb, un fir lung de păr, un ochi necrescut parcă, dar care îi fixa pe cei doi plimbăreți.
– Te-am prins, te omor, te-am omorât! Sper!
Veza sărise din pat. Ținea strâns de făcăleț și lovea undeva în colțul unde erau așezate cărțile. După câteva lovituri a mers să aprindă lumina și să verifice.
Nu prinsese șobolanul. Avea un șobolan în casă care venise pe țevile de la bucătărie.

În fiecare noapte visa că șobolanul îi devorează cărțile. Că îi dispar lumile, poveștile, personajele iubite. Fără aceste lumi dispărea ea.

Cum să poată fi vecina, dacă e atât de nesigură pe existența ei?

A verificat și cărțile. A apucat Muntele vrajit. Neatins.

Hans Castorp se afla tot la sanatoriu.