Vecină cu Hans Castorp

10606491_864159413594214_678906472853508769_nA oprit aerul condiționat și a deschis toate ferestrele. Diferența de presiune a umflat toate perdelele. Când părăsea bucătăria pentru a se deplasa în sufragerie corpul ei se împingea prin mătase. Și-a retras obrazul scârbită. Adulmecase praful de pe fibra textilă. Asta prima dată. Drumurile repetate între încăperi au obișnuit-o cu atingerea.
Veza nu mai isprăvea cu mutatul.
De foarte puțin timp, să fie o săptămână, Veza schimbase apartamentul. Trecuse de la două camere la trei. Complet nemobilat, noua casă o obligase să-și amplaseze cărțile pe podea, în cel mai umbros colț al sufrageriei.
În prima seară pusese perdele la ferestre. Să mai reducă vizibilitatea vecinilor. Întenționa să rămână o necunoscută pentru locatarii blocului. Cel puțin o perioadă. Nu voia nici măcar să salute. Pentru unele persoane, o bărbie picată în piept nu semnifica o lipsă totală de interes pentru celălalt. Celălat se oprea politicos, ținea ușa până Veza trecea cu geamantanul. Tot celălalt și-a oferit serviciile.
– Dă-mi voie să te ajut. Dar ce greu este. Ce conține?
– Cărți.
– Cărți?!
Surprinderea nedisimulată o amuza.
– Și aveți multe cărți?
– O întreagă bibliotecă.
Descurajarea afișată o amuza.
– Să aveți o zi frumoasă, vecina!
Apelativul a surprins-o și a descurajat-o pe ea. Atât de repede a devenit vecina. Ar fi dorit să mai amâne apartenența. Acest vecina o lega de bloc, de apartament, iar ea nici nu-și aranjase cărțile. Nici măcar un pat unde să doarmă nu avea. Dormea pe saltea. Pe jos. Totul era pe jos. Cărțile se aflau pe jos.
Veza dădu perdelele la o parte și merse la bucătărie. Ascultă cu urechea dreaptă. Trecu în sufragerie. Ascultă cu urechea stângă.
Nu mai dormea de două zile. Îi fusese somnul tulburat. În fiecare noapte se trezea nădușită. Se ridica de pe saltea, verifica cărțile, bătea din picioare și plesnea din palme. Mergea la bucatărie, aprindea lumina și repeta aceleași gesturi, bătea din picioare, plesnea din palme.
Se așeza la somn privind peste umăr. Ridica capul de pe pernă după ce se așeza confortabil în poziția de somn. Asculta. Verifica zgomotele cu fiecare ureche și se concentra până o lua durerea de cap. Ațipea repede.
Se plimba cu Hans Castorp. Corpurile le erau apropiate, se atingeau. La un moment dat l-a apucat de cot. Urcau spre pădure. O pădure deasă care promitea mult dorita senzație de răceală. Arșița îi zăpăcise pe pacienții sanatoriului. A ridicat capul să aprecieze distanța până la pădure. Ceva mânca pădurea. Un dinte imens alb, un fir lung de păr, un ochi necrescut parcă, dar care îi fixa pe cei doi plimbăreți.
– Te-am prins, te omor, te-am omorât! Sper!
Veza sărise din pat. Ținea strâns de făcăleț și lovea undeva în colțul unde erau așezate cărțile. După câteva lovituri a mers să aprindă lumina și să verifice.
Nu prinsese șobolanul. Avea un șobolan în casă care venise pe țevile de la bucătărie.

În fiecare noapte visa că șobolanul îi devorează cărțile. Că îi dispar lumile, poveștile, personajele iubite. Fără aceste lumi dispărea ea.

Cum să poată fi vecina, dacă e atât de nesigură pe existența ei?

A verificat și cărțile. A apucat Muntele vrajit. Neatins.

Hans Castorp se afla tot la sanatoriu.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
9 − 6 =