Plimbarea mea la Dublin a însemnat și zile de scris, ore de scris. Două capitole au sfârșit povestea Petrei, personajul meu feminin. Când am terminat, mi-am retras degetele de pe tastatură, am privit ecranul și neînțelegând că urmează să pun punct am revenit din nou cu mâinile pe tastatură.
Le-am retras dintr-o comandă a unei minți goale de personaje și întâmplări. Nu mai aveam nimic de zis. Am suspinat neputincioasă. Nimic, dar nimic nu mai aveam de scris. M-am împotrivit și am început o frază pe care am șters-o apoi furioasă și am închis laptopul. Nu m-am mai apropiat de atunci de manuscris, nu pot să-l mai citesc, iar săptămâna trecută, am citit următoarele rânduri în Jurnalul lui Mihail Sebastian.

Aseară mă cuprinsese brusc o adevărată panică. Îmi spuneam că poate Accidentul ăsta e o pură stupiditate. Mă întrebam dacă nu sunt în el categorice prostii, care mă vor discredita pentru totdeauna. Aveam nu îndoieli asupra cutărui sau cutărui episod (îndoieli pe care le am și le-am avut mereu), ci spaimă că în totul, de la început și până la sfârșit, întreaga carte este o gafă, un lucru nesemnificativ, care nu spune nimic, care nu tinde și nu duce la nimic, ceva inutil, ratat, mediocru. M-am întors acasă literalmente înspăimântat. N-am avut curajul nici măcar să iau cartea în mână, să o deschid. Aveam un sentiment de ireparabil. Mă simțeam compromis, descalificat. Aș fi vrut să dorm, să dorm, să dorm și să uit, să scap.

Mă simt fără scăpare, mai ales că mi-a revenit gastrita.