Azi a fost o zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit.
L-am lăsat pe Mateiu la grădiniță. Drumul înapoi spre casă l-am parcurs fără voință, fără gânduri. Aerul cald m-a moleșit. În fața blocului m-am oprit să fac o poză cu frunzele galbene picate pe jos. Un vânticel cald mi-a ridicat privirea țintuită pe covorul de frunze.

A fost o zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit. Soarele blând, ploaia de frunze, lumina blândă, vântul potolit sau sfârșitul unei vieți. Sfârșitul înseamnă și început.

O zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit. În casă, perdelele umflate de la vânt dădeau spectacol pentru cele două pisici de pe canapea. Am băgat haine la spălat. O muzică s-a pornit, muzica unei case locuite.

Toamna care m-a învățat să mor. Așa am simțit. Nu moartea mă sperie pe mine, ci boala, durerea, degradarea.

M-a învățat să mor. Așa am simțit. Cine? Cine te poate învăța pe lumea asta să mori, să-ți iei la revedere la tot ceea ce cunoști și ceea ce iubești? Vorbe.

Să mor. Așa am simțit. Desigur. Să mor când vine vremea. Încă nu e vremea mea. Îmi place să mă pregătesc. Să nu mă surprindă nici măcar moartea.

Așa am simțit azi dimineață după ce l-am lăsat pe Mateiu la grădiniță, drumul l-am parcurs fără voință, aerul cald m-a moleșit, în fața blocului am făcut o poză cu frunzele galbene, vântul cald mi-a ridicat privirea.

Am simțit.

Toamna.