Am avut un vis. Am avut un vis-coșmar.

Sunt la Șantierul Naval, clădirea cu birouri unde a lucrat mama mea. Acolo se află și o colegă de a ei. Au lucrat împreună. Îmi atrage atenția chipul ei lipsit de riduri. Nu am timp să mă gândesc la asta. Apare și doctorul meu ginecolog. Face trimitere la urinare. Între timp îmi scot un șarpe de pe mânecă. Îl simt cum se mișcă. Mușcătura lui sau a altui șarpe, nu e clar, îmi provoacă o rană pe deget. O fi degetul arătător, inelar sau mijlociu, nu pot să specific. Clar văd forma, o coroană. Forma coroanei conține niște sfere perfecte. Mă trezesc înfricoșată.

Ieri am încercat să-mi amintesc visul cap-coadă. N-am reușit. Am combinat persoane. Am condensat timpul. Prea complicat. Mă întreb doar de ce mă simt din nou amenințată de bărbat? Și care bărbat din viața mea? Tata? Făt Frumos? Tatăl Marei? Care dintre ei mă sperie?

În ultimele luni am prioritizat scrisul și cititul. Vârsta lui Mateiu îmi permite. Grădinița lui m-a eliberat de rolul de supraveghetor. Contează și câteva ore libere pentru o minte stătută. Exagerez sau mă alint. Nu i-am permis minții să lâncezească. Acum funcționez cu un plan. Îmi programez articolele. Îmi aleg subiectele. De obicei mă gândesc la un subiect înainte să scriu. Ies la lansări de cărți, cluburi de carte. Consult ChatGPT pentru cuvinte-cheie. ChatGPT-ul ar putea fi șarpele. Mi-e frică de inteligența asta.

Am decis să-mi transform cartea Un vis de-o zi în audiobook. Încep să-mi înțeleg frica din vis. E vechea frică, frica de a nu avea nimic de spus în lumea literară. Ce fel de scriitor sunt? Scriu că am ceva de spus, scriu ca să scriu, scriu pentru faimă?

Rareori vorbesc sau menționez cele două cărți publicate. Mi-e oroare că am îngroșat lista scriitorilor lipsiți de talent. Da, chiar cred că unii scriitori nu au talent. Asta nu le anulează munca sau iubirea de carte. Cum cred că nu toți cititorii se dovedesc persoane inteligente.

În acest punct, cel care scrie, face o alegere. Mai scriu sau abandonez pentru că nu am condeiul lui Mann? Vremurile mi-au permis să mă desfășor în online. Să-mi car singură incertitudinile. Să roșesc când mă simt certată de marii autori. Să mă consolez când cedez impulsului de a scrie. Poate că nu am nimic de spus, dar nici de grafomanie nu sufăr. Scriu cu rost și anume să nu o iau razna.

De aceea o să continui să scriu. O să rămân vigilentă cu compania cititorilor, o să aleg ce citesc. Cititul nu dovedește inteligență sau rafinament intelectual. Scrisul de asemenea. Iar eu pun preț pe calitate. De aceea nu pot să mă recomand ca scriitor, dar nici nu renunț. Exist.

O iau de la capăt în fiecare zi.

Foto: Cristina Siminiceanu