Mara se joacă cu tatăl ei. Îi aud. Mateiu doarme pe burtă cu brațe întinse. Motan s-a întors cu labele în sus. Aerul condiționat merge. Toată ziua am umblat prin casă în ținută lejeră, maiou și chilot. Am citit puțin din Dincolo de bine și de rău.

Înainte de a mă așeza pe canapea să citesc, am reușit să dau cu aspiratorul și cu aparatul cu abur. Am băgat la spălat cârpele. Am ordonat și mi-am lăsat mintea să zboare la Murakami. Ce scriitor! De la prima pagină m-am simțit prinsă de ficțiune. De câteva ori am revăzut în minte muștele de la Schela prinse pe banda lungă cu adeziv. Ca o muscă am fost și eu cât am citit Cronica păsării-arc. N-am putut s-o abandonez. Poveștile interesante, misterul, descrierea vieții casnice, supranaturalul, suspansul mi-au creat așteptări. De ce a fugit Kumiko de acasă? Ce s-a întâmplat între ea și Noboru Wataya?

Vă spun de acum. S-au întrebat și alții. O să găsiți pe google: What did Noboru Wataya do to Kumiko? Scriitorul e talentat și îi este recunoscut talentul. Sunt două lucruri diferite, să ai talent și să fii recunoscut că ai talent. Întregul romanului scapă ca nisipul printre degete. Rămân poveștile. Povestea lui. Povestea ei. Întâmplări din războiul ruso-japonez.

Tot ce am scris mai sus seamănă cu ceea ce am gândit în timpul curățeniei prin apartament. Memoria a păstrat textul original. Așa scriu de la prima compunere, iar în ultimii ani s-a accentuat senzația de dedublare. Vă scriu diluat pentru că la taste stă o rațiune micșorată de o voință slăbită.

Pusi, noapte bună, te iubesc mult, mult de tot. Mara a închis apelul cu tatăl ei. Mă bag și eu în pat și dau drumul la o comedie romantică. Oh, ce-mi mai plac!

Foto: Bogdan Mosorescu