Aproape săptămânal ajung cu Mateiu la supermarket. Urmăm același traseu, stânga de pe Ioan Mureșan până pe Averescu, dreapta la semafor, iar la următoarea intersecție apare Lidl. Mateiu trece în coș și ne oprim la covrigi. Legumele și fructele le cumpăr din Lidl, apoi pornesc cu coșul spre Kaufland.

La Kaufland ușile glisante s-au închis în timp ce treceam. M-am oprit. Ușile au funcționat de nou, iar o voce din spate s-a făcut auzită. Nu vă opriți în dreptul ușilor că le stricați! Nu m-am oprit în dreptul ușilor! Așa am răspuns. Așa m-am rățoit. Așa am sărit în apărare pentru că m-am simțit certată. În secunda următoare m-am dezumflat în mine. Imaginați-vă doi cozonaci crescuți la cuptor. Îi scoți, iar aluatul scade, se retrage până privești la ceva nedefinit într-o stare de exasperare. Nu pricepi! Ce anume ai greșit?! Nu pricep. Ce anume greșesc să reacționez? Cunosc teoria. Vă asigur că am devenit o persoană extraordinar de calmă, de detașată, de zâmbitoare. Probele demonstrează că am devenit până un paznic folosește un ton patern și certăreț cu mine. Atunci autoeducația mea se duce dracu la gunoi sau nu mai există. Stau acolo copil, apărându-mă, iar apoi stau acolo adult, dezamăgită de mine. Următorul minut mă consumă furia. M-am enervat în timp ce am povestit.

Sunt fascinată de persoanele calme, care rostesc cuvintele de parcă își savurează cafeaua. M-am întâlnit ieri cu o doamnă plecată de peste 20 de ani în Canada. Am povestit. Eu am povestit. Ea a povestit. Când o ascultam, m-am surprins admirând tonul lipsit de orice agitație. Aud cuvintele. Le separ din propoziții. Încerc cumva să rețin și să repet în gând modelul de rostire calmă.

Uneori mă întreb, intervine simțul umorului și cinismul, ce fel de pastile iau aceste persoane și ce interese urmăresc. Interesele le aparțin, dar de pastile i-aș întreba. Ce folosiți, doresc și eu. Pentru mine, calmitatea reprezintă ultima frontieră. Dacă o cuceresc, atunci o să pot înfrunta pe oricine și orice în viața asta. Să trec prin viață cu o reprezentare de smiorcăită, așa am ajuns la 39 de ani, mă lovește direct și puternic în mândrie. Prefer oricând mândria în locul purtării modeste. Cum vreau să fiu și cum reacționez mă epuizează. Când o să ajung unde doresc? N-am șapte vieți de trăit. Aș vrea și nu aș vrea asta, una sigur aș trăi-o la circ. Din șapte, una aș dedica-o fascinantei lumi a circului.

E un gard. Văd o poartă. Stau la poartă și strig. Dunia, ești? Sunt, dar nu sunt.

Foto: Bogdan Mosorescu