Stau în pat și mănânc castane. În stânga doarme Mateiu. Îl păzesc. De două nopți face febră. În dreapta am așezat castronul cu castane, o carte de Peter Handke și telefonul deschis pe Netflix la Marele Lebowski. Ce am ales este evident. Citiți acest articol.

Din când în când îi verific fruntea lui Mateiu. E greu pentru mine ca mamă să las febra să-și facă de cap. Știu că nu trebuie oprită imediat, dar după o noapte și o jumătate de zi, am cedat. Apoi m-am simțit vinovată. De ce am administrat Panadol? 38 cu 3 m-a convins, apoi 39, iar mâine o sun pe doctoriță.

De dormit nu prea am reușit. Mateiu m-a preferat în picioare sau în șezut, iar mintea s-a plimbat prin Istanbul. Am sfârșit cartea lui Shafak, Cele trei fiice ale Evei. Mi-au atras atenția fiicele prin ceea ce reprezintă, credința, ateismul și îndoiala. Firește, m-am întors către mine. De ce nu simt nevoia să cred? După câțiva ani de agnosticism am trecut la ateism. Simplu, fără nici un tam tam sufletesc sau vreo febră intelectuală. Nu am pierdut nimic și nu m-am simțit pierdută. Chiar nu simți deloc nevoia să crezi? M-a întrebat o minte strălucită a unei persoane respectate de mine. Nu. Am răspuns direct, simplu și fără să mă gândesc.

În ceva trebuie să cred. O să gândiți asta. Unii mi-au spus asta. Aveți dreptate. Cred în puterea minții și în energia universului. Universul mă atrage și mă înspăimântă. Mă uit la lună, la stele, la cer. Toate necazurile mele se micșorează când ridic capul să privesc. Mi-e rușine de tot ceea ce numesc probleme. Nu mă ține mult starea asta umilă. Ceva îmi atrage atenția spre pământ și mă las copleșită sau doar mă dau după mersul lucrurilor lumești, ca febra lui Mateiu sau Moș Nicolae care se apropie.

Vă las acum. Închei cu o întrebare. Cine l-a citit pe Handke și ce părere are?

Foto: Simona Nutu