Corpul meu spune atât de multe că nu ne mai înțelegem. Mă dor mâinile. Mi se blochează gâtul. O alergie înfiorătoare mi-a devastat decolteul și gâtul. Totul a culminat cu o presiune insuportabilă în cap.

Se întâmplă în aceste zile ca Mateiu să-și testeze limitele. El testează. Mie mi-e frică de reacțiile mele. Amândoi suferim. Am reluat și lectura cărții Metoda daneză de creștere a copilului. Încerc și eu, așa cum scrie la carte, să schimb firul narativ al poveștii. Să nu cedez presiunii. Să-l cresc pe Mateiu cu respect și cu blândețe. De aceea corpul meu a luat-o razna, luptă instinctul și rațiunea.

În copilărie mi s-au aplicat periodic umilințe, devalorizări, bătăi. Să ridic mâna vine natural, dar refuz. Mă împotrivesc cu toată ființa mea. Corpul constituie dovada. Mi-am reamintit de femeia care s-a aruncat cu cei doi copii de pe bloc. Am presupus că nu a cerut ajutor când s-a simțit depășită de situație. Acum presupun că a cerut. Mamele cer ajutor doar că le este refuzat subtil sau deloc subtil. Ai făcut copil, crește-l! Adevărat, dar epuizarea n-are nimic de-a face cu dorința de a fi mamă.

Norocoasa de mine primește ajutor. Discut cu tatăl lui Mateiu, mă plâng la soră mea, mamanu îmi adună hainele de la uscat, Cori construiește trenul cu Mateiu joia ca eu să fug la Flore să-mi fac unghiile. Orice aș face, oriunde merg, mă simt hăituită. Mă urmărește chemarea lui Mateiu.

Nimeni nu poate să doarmă în locul meu, nimeni nu rabdă mersul la pipi unde împroșcarea e amuzantă. Nu e amuzant, Mateiu. De ce? Ne spălăm pe mâini când venim din parc. De ce? Desenăm pe pereți și hârtie, Mateiu. De ce? Perna Marei nu se aruncă pe jos. De ce? De ce? De ce? Oare de ce copiii își testează limitele?! Mă simt testată în fiecare zi de Mateiu.

Seara ne împăcăm. Întoarce-te cu fața la mine, mama, stai cu mine pe pernă. Mama, tu ești ciocolată. Vreau să ne înțelegem și să ascult. Adormim îmbrățișați și epuizați. Dimineața o luăm de la capăt. De ce? Pentru că amândoi avem o perioadă grea.