Uneori, când ai copii mici, te trezești cu timp. Pentru că un copil mic suspendă timpul personal pentru o perioadă. Ce perioadă? Depinde de fiecare femeie în parte. Pe mame le unește și le definește maternitate, dar nu și modul în care își gestionează timpul personal. Eu însămi, mama a doi copii, mi-am gestionat timpul diferit la creșterea lor.

În ultimii patru ani rareori am beneficiat de timp pentru mine. E dureros, dar suportabil. Ieri am avut parte de o surpriză. Mara a petrecut weekend-ul cu o prietenă, iar Mateiu a ieșit la pescuit cu tatăl și bunicul. M-am ridicat din pat cu zâmbetul pe buze, deoarece decisesem într-o clipită să ies la plimbare prin oraș.

Weekend-ul l-am petrecut la Severin, iar Severinul, după casa părintească, înseamnă Dunărea.  Fluviul m-a bucurat, m-a alinat, m-a provocat în copilărie. Să visez cu ochii în zare a contribuit la o stare de invincibilitate.

Persoanele care se nasc în anumite orașe, în anumite familii luptă diferit cu viața. În primul rând devin conștiente că viața înseamnă luptă, apoi privilegiu.

Nu m-am luat neapărat la trântă cu viața, dar i-am conștientizat potențialul beligerant.

Cu soarele în față, am parcurs un traseu binecunoscut. Picioarele m-au dus la fel ca întotdeauna, dar cu ochii am privit diferit. M-am detașat de creier și m-am însoțit de suflet. N-am mers pe Șincai, Crișan, pe lângă magazinul Decebal sau Consiliu. M-am dus înapoi pe firul amintirilor.

Însoțită de o veche prietenă, am rememorat și am comparat. După 25 de ani fidelitatea amintirilor este îndoielnică. Deformarea ne protejează sufletele. Mereu îmi reveneau în cap cuvintele lui Rousseau: ușor de tulburat, ușor de îndurerat, ușor de indignat. Ușor, ușor, ușor mi-a fost weekend-ul.

Ne-am oprit la cafeneaua Ada-Kaleh unde am savurat ceai și salep. Uite-mă din nou trăind cărțile lecturate!, i-am zis prietenei mele. Și am început un schimb de informații despre Panait Istrati, amândouă exprimându-ne admirația pentru caracterul scriitorului. Doar ce am terminat de citit Chira Chiralina la mare, iar salepul și cafeaua cu mastic din meniul cafenelei, plus tinerețea, frumusețea și manierele băiatului care ne-a servit m-au tras și mai mult într-o existență aparte. Ne-am îndepărtat de cafenea povestind în continuare pe același ton ludic.

La muzeul Porțile de Fier am ajuns într-o dispoziție plină de voie bună. Am achiziționat două bilete pentru grădina muzeului. Acolo am mâncat smochine și nuci. Am privit Dunărea, piciorului podului, pomii și copacii din jur. Am ascultat vântul, pentru a câta oară?!

Tot mai des tânjesc după dimineți blânde de toamnă. Să stai pe o bancă, să te mângâie soarele și să citești, ce mulțumire! Nu e ușor să fii mulțumit de viața personală mai ales că toți suntem încărcați emoțional de la plăcerile și neplăcerile din copilărie.

O plăcere din copilăria mea ține de smochin. Am crescut cu un imens smochin la poartă din care mă serveam după pofta inimii. De aceea acum caut un smochin pe care să-l țin pe balconul apartamentului. Nu judecați, permiteți. Permiteți copilăriei să vă însoțească. Eu asta încerc să fac în aceste zile.