De sus, din nori, Suedia parea cernuta cu zapada. Si pustie, doar paduri si ape inghetate. Jos, fara putinta de interpretare, corpul a simtit singur gradele sub zero, iar ochiul si-a recunoscut neghiobia, zapada numara centimetri buni, peste 50.
La plimbarea cu snowmobilele, tara asta rece mi s-a infatisat dulce. In timp ce inaintam cu minunata masinarie prin padure, m-am trezit cu gandul la zaharul pudra. Parasind padurea si inaintand pe lacul inghetat, soarele mi-a furat orizontul. Trona imens in fata mea, iar galbenul dezmierdator al amiezei suedeze m-a intors iar spre alimente si bucatarie, la galbenus.
Toate comparatiile mele s-au regasit in bucatarie.
M-am jucat de-a v-ati ascunselea cu soarele. M-a prins in linie dreapta si m-a pierdut printre raze dupa ce l-am fentat cu un deal. Cand i-am intors spatele, m-a insotit amabil si calduros pana la sfarsitul plimbarii.
Pe langa comparatiile gastronomice, mai amintesc si de persistenta senzatie de Craciun, parca traiam din nou zilele de 24 si 25 decembrie. Casele lor inca impodobite, troienele si gerul imi pacaleau bunul simt ce ma asigura ca si pe acolo trebuie totusi sa vina primavara.
Mi-a placut Suedia, mi-a placut asa cum a invoit-o Dumnezeu in planul Lui, dar in special mi-au placut oamenii. Despre ei o vorbesc intr-un text separat, merita.
Pana atunci, va abandonez in zahar pudra, galbenus si soare.