Fuse si se duse ziua de 14 februarie. Anul asta, datorita fetitei mele, sarbatoarea defilarii sentimentelor nu m-a coplesit. Agitatia din jurul unui Valentin necunoscut si uitat, dar celebrat prin inimi, pietre Swarovski, cine romantice si lenjerie desucheata, nu mi-a tulburat nici macar o ora.
Am pandit insa o ora anume. Stiu ca Mara s-a nascut a doua oara intr-un 29 mai prin taina botezului, prin simbolistica apei preexistente creatiei, insa eu ieri mi-am amintit printre prieteni, baloane si o gargarita tort nasterea. De ieri sunt in sfarsit usoara. De ieri simt ca Mara s-a desprins intr-adevar de mine. De ieri exist alaturi de ea, nu una intr-alta.
Dar randurile astea reprezinta doar un excurs la ceea ce urmeaza. Pertinent si inconstient, de ceva vreme am formulat un gand observational.
Femeia accepta o casatorie ratata, face fata divortului si abia apoi ia in calcul singuratatea. Niciodata singuratatea nu va preceda casatoria sau divortul.
O femeie poate fi singura si mandra doar dupa divort.
Necasatorita, femeia isi considera singuratatea ratare si se rusineaza. Cand spun singuratate, vreau sa exprim statutul femeii, nu o stare a ei.
Constatarea asta m-a surprins in timpul unui dialog delicios de inteligent cu o madam, nu-i zic doamna, caci deja divortase, iar doamna, prin definitie, trebuie sa fie sotia cuiva.
Si ma intreb cate femei realizeaza acest fapt, cate femei trecute de 30 de ani raspund cu barbia sus si ochii sclipind ca sunt singure. Oricata vina ai ca nu poti sustine o relatie, totusi, esecul unei convietuiri in doi nu reprezinta o boala.
Suferim de o boala cronica de prea multe reguli, limite si credinte. Uneori educatia inchide ferestrele mintii si ale sufletului. Nu pledez pentru anarhie, traiesc oameni in lumea asta fericiti in tarcul lor, dar eu am sarit parleazul si vastul ma zdrobeste uneori.