Ieri m-am trezit batrana, cand am dat patura la o parte, am privit un trup fara epiderma, caci bumbacul acoperea tot. O durere atroce de spate a intrerupt obisnuita de a ma strecura in asternut intr-o pijama sumara si am adormit cu o bluza bagata in pantaloni si cu patura pana in gat. Mi-am prelungit dimineata in pat si am iesit afara din casa pentru cateva activitati gospodaresti.
Domesticul zorilor si al pranzului nu anuntau deloc armonia de sunete in care mi-am incheiat batranetea zilei de ieri. Aseara am batut din picior la interpretarea lui Katica Illenyi, o violonista din Ungaria. Am petrecut doua ore in muzica, zambete si intr-o respiratie urat mirositoare. In partea mea stanga, un ipochimen de statura mica a reusit sa faca contrast cu enorma lui gura.
Dar revin la Katica Illenyi pe care am gasit-o incantatoare, gingasa, sclipitoare. Ca intotdeauna, mintea mea a galopat in fauriri de povesti. La un moment dat, mi-am atarnat mintea de costumul violonistei. Ne-a salutat intr-o rochie verde pe care se prelingeau in siruri pietre colorate si s-a retras intr-o reverenta scanteietoare de la reflexia paietelor de pe pantaloni.
In notele astea fugare mi-am zis ca viata artistilor, cel putin pe scena, este perfecta. Alcatuirea lor exterioara suceste mintile spectatorilor cu iluzia fericirii. Sunetul viorii a izolat in ascultatori grijile mundane, iar faptura artistei a sedus imperceptibil persoanele de fata. Cand cineva emana atata voie buna, atata frumusete precum Katica Illenyi devine usor sa te scuturi de indispozitii si stari de batranete.
Am pasit in sala cu o infatisare chinuita si am iesit cu o atitudine triumfatoare.
Muzica poate face asta.