Ma trezesc cu mana in margine de pat. Pipai asternutul sau imi sterg palma de el. Pandesc minutul cand pot sa azvarl cearsaful de pe mine. In picioare, ma indrept direct spre oglinda.
Acesta nu este un obicei al meu, acesta este un scenariu al unei dimineti in care activitatile organismului meu sunt modificate.
In loc sa ma spal pe dinti, stau si ma privesc in oglinda. Ma trag de oraji, imi mangai ridurile, ma impung cu privirea in oglinda cautand altceva in afara de propriul chip. Inauntrul constiintei se petrece ceva, constiinta se intoarce spre ea insasi, iar eu ii intorc spatele oglinzii.
Asa m-am trezit saptamana trecuta cand urma sa merg in fostul meu liceu si sa ma intalnesc cu cativa profesori. Desi afara gradele primaverii inca isi pastrau numerele iernii, m-am imbracat subtire. Emotiile imi zapacesc si glandele sudoripare.
Am pasit in liceu cu un exterior calm, nu ma indoiesc de asta, dar viscerele descriau carnavalul de la Rio. La subsuoara, o picatura s-a dus domol la san si m-am scuturat putin de frig.
Am gasit un edificiu strain, nu am recunoscut nimic cu ochiul.
Sufletul insa s-a intors cumva acasa. Sapte ani m-am adapostit intre acele ziduri. Am salutat soarele la rasarit, am salutat soarele la apus. Uneori pandeam luna de la geamul clasei. Am cunoscut bucurii si tristeti, mi-am facut cei mai buni prieteni, l-am descoperit pe Homer, Nietzsche, Schopenhauer, Torquato Tasso. Un zeu e omul cand viseaza si-un cersetor cand mediteaza.
Am plans, dar cel mai mult am ras.
Si cel mai mult am invatat cum pot sa devin OM.
M-am reintors in fasa educatiei mele. Am vorbit cu profesorii calma si zambitoare, caci fiecare, fara exceptie, m-a privit cu bucurie si mandrie. Intr-un fel, am stat in fata lor ca un panou pe care le era afisat rezultatul muncii lor. Unul dintre profesorii clasei ne-a transmis ca ne asteapta de 10 ani.
Ma simt ca buruiana aia de care vorbea Noica, eu si toti colegii mei descriem buruieni care napadesc acum dascalii. Momentele astea ale vietii nu se pot cumpara nici macar cu diamante. Oricat de vremelnice sunt, emotiile acestor trairi te arunca cumva in afara fiintei tale, caci nu mai ai loc in tine de cat de om te simti.
Ma gandesc acum, cu o usoara durere in piept, cum o sa ma simt cand o sa-mi vad toti colegii dupa 10 ani de absenta.
Am asa niste emotii…