Scrisei primul cuvant si stersei. Imi luai o secunda sa ascult, imi plange fata. Ma asezai din nou la calculator, nici o fraza in plus. Cand ma ridicai avusei senzatia ca cineva sau ceva o sa-mi continue povestea.
Privesc acum harta lumii si ma gandesc la excursia de anul acesta cu fetele. In ce luna, in ce loc? Anul trecut am ales Creta, iar anul asta, ori de cate ori mi-am amintit de zilele mele grecesti m-am simtit curtata de fericire. Simturile mi-au permis o stare de usuratate, iar cand zic usuratate, nu va ganditi la neseriozitate, ci la o dispozitie sufleteasca sublima. Amintirile mele grecesti sunt o forma superioara a perfectiunii.
Marturisesc ca intamplarile vacantei de anul trecut nu descriu nimic exceptional, am mers la plaja, ne-am deplasat pe insula cu masina sa vizitam imprejurimile, am colindat terasele si am savurat cateva cockteiluri.
Totusi.
Stau si ma gandesc la ce pronume interogativ. Ce?
Ce simt sau care functii ale creierului sunt responsabile de amintirile mele perfecte? Am un paznic care nu ma lasa sa uit pana si banalul acelor cateva zile. Ma vad la dus, ma vad tolanita in pat, ma vad alergand dupa cadouri, ma aud rostind fraze, ma vad gesticuland. Pot sa redau detalii, ceea ce e foarte curios.
Iar detalii pot sa dau doar despre excursia din Creta si cea din Africa.
In Creta am avut o atmosfera familiara, incepeam ziua cu zambetul doamnei de la restaurant. Pe strada, de la hotel la plaja, vanzatorii ne salutau spunandu-ne pe nume, unii. Acolo toata lumea iti zambeste si iti vorbeste cu drag, si cu un grad de familiaritate care te atrage ca borcanul de dulceata al bunicii, asta dupa ce scapi de alerta in care esti ca turist intr-o statiune.
Unde merg anul acesta? Pentru ce loc si amintiri ma pun in asteptare?
Nu sunt sigura inca de loc, dar cu certitudine cunosc oamenii cu care o sa-mi construiesc amintirile vietii mele.