Săptămâna trecută în Tirol, la Seefeld, ne-am avântat să facem și o drumeție în Alpi. Am fost într-un loc extraordinar, sunt sigură. Ochii au fost cei mai păgubiți, abia au zărit prin ceață, de aceea îmi place să zic că cele câteva zile în Austria le-am petrecut cu capul în nori.
Am urcat cu trenul până la o cotă, de acolo cu telecabinele până la 1800, iar până pe la 2500 am luat-o la picior, eu și un prieten, ceilalți s-au lăsat păgubași.
Am înaintat în dimineața aia într-o orbire albă, uneori, o fereastră în nori ne mai permitea să bănuim măreția peisajelor alpine.
Am urcat și am urcat, am traversat o porțiunea de zăpadă în cizme de vară. Gâfâind am mai mers de-a lungul marcajelor, iar acolo unde nu am mai zărit nici un marcaj, doar o capră s-a uitat la noi.
Nu știu cum arată Alpii la 2500, dar eu am urcat și nu-mi pare rău. Am fost și inconștientă, o inconștiență sinonimă cu prostia, dar tot nu-mi pare rău. La coborâre cerul s-a limpezit puțin cât să ne facă în ciudă cu verdele crud pe care ni l-a ascuns în nori.
La întoarcerea în țară, în Ungaria, am mers cu curcubeul în față. După norii obraznici din Austria, Ungaria mi-a răsfățat ochii în splendidele culori ale soarelui și ale apei.
Iar acasă, am coborât direct în miresme de tei.
În ultimele zile am simțit că Natura mă îndrăgește.