Am păstrat în viața mea prieteni care mă cunosc anterior programului meu de autoeducație. Prietenii ăștia m-au primit în viața lor înainte să merg cu personalitatea la coafor. De aceea, în ultimii ani m-am tot confruntat cu te-ai schimbat.
Te-ai schimbat a devenit subiect pe blog, deoarece, în cele mai multe cazuri, l-am perceput într-o notă defavorabilă și ușor disprețuitoare.
Și mă deranjează.
M-am schimbat, da.
Dar faptul că m-am schimbat mie îmi revine ca ceva perfect normal. Nu am putut să rămân la 16 ani, nu am putut să rămân la 20 de ani, nu am putut să rămân la 25 de ani.
Nu cred că o să rămân nici la 29, deși îmi place de mine foarte mult acum.
Iar vara asta, privind atent infinitul mării, bălăcindu-mă cumva cu ajutorul imaginației pe linia orizontului, mi-am transformat acest te-ai schimbat din deranj în punct tare.
M-am schimbat pe o linie a evoluției, m-am schimbat comportamental, de la întâlnirile cu timpul mi-au rămas câteva semne, dar sufletul e în același loc, îndrăgostit de aceleași fețe.
Uneori, efuziunile mă împing spre anumite gesturi lirice. Mă folosesc de versuri, nu ale mele, să amintesc unei prietene că e frumoasă, alteori îmi așez mâna pe mâna surorii mele, cu mintea plecată undeva după Ghițulașa, ca să știe că și eu sunt acolo, alteori mă opresc din ceea ce fac și privesc foarte atentă omul de lângă mine și dau telefoane fără nici un fel de treabă. Ce mai faci?
Cu sufletul ăsta al meu, păstrat curat cu ajutorul prietenilor și familiei, te-ai schimbat nu înseamnă altceva decât ai crescut mare.
Am crescut ca în vorba adulților de amânare. Și cum eu nu mi-am amânat autoeducația, am crescut și mai repede.
Așadar, m-am schimbat. O să mă mai schimb, nu știu însă dacă o să mă mai îndrăgostesc.