Nu cunosc dezamăgirea, am suferit din cauza unui număr oarecare de oameni în viața mea, dar speranță continui să am. Când s-a întâmplat ca cineva să-mi deregleze simțurile, chipul meu nu a descris decepția, ci o infinită tristețe.
Comportamentul și faptele reprobabile ale oamenilor nu mă surprind. Le accept cu un chip pașnic care nu trădează dezordinea interiorului.
Singură în dialog cu mine, mă descopăr și pe mine mârșavă. Și mă cert, mă recunosc vinovată.
Apoi încep să mă corectez. Gâlceava se potolește. Expresia așa ceva nu se face dispare. În punctul ăsta stau ceva vreme. Mintea mea e nespus de frumoasă atunci.
Liniștea ființei nu pot însă să o păstrez din cauza împrejurărilor și contextelor. Ajung, fără voința mea, la aceeași dezordine. Iar atunci sunt o furtună de om. Am petrecut în furtuni, am traversat prin furtuni. Nu este bine în zăpăceala de sentimente. Sufăr prea mult. Săptămânile trecute, într-o împrejurare accident al vieții mele, mi-am privit o prietenă cu infinită tristețe.
Nu m-a dezamăgit, nu cunosc dezamăgirea, dar chiar dacă eu nu vreau să o cunosc, ea vrea să dea uneori buzna cu sentimente pocite. Mi-aș fi dorit altceva pentru ea, iar fapta ei m-a lăsat pocită pentru o perioadă.
Adio, minte frumoasă!
Adio, armonie!
Am umblat urâtă prin lume, m-am apropiat de cei dragi urâtă, m-am strecurat în așternut urâtă. Nu am putut să mă corectez, refuzam să intru în dialog cu mine, închideam ochii doar de oboseală.
Acum am depășit momentul. M-am lepădat de urât, dar datorită timpului, eu m-am ignorat. Uneori eu cu mine nu ne suportăm, nu ne înțelegem. Cred că tocmai în ruptura asta, această lipsă de luare aminte la propria făptură ne dezumanizează și ne lasă doar ființe care efectuăm ceva, dar nu simțim nimic.
E greu să fii om, e silogism sa devii om, căci concluzia se deduce din prima, prin intermediul celei de-a doua.
E greu sa fii om.