De la nouă jumate aștept. Îmi aștept gândul. Știu ce vreau să scriu, cum vreau să scriu, nu găsesc introducerea.
În primul rând mă irită analogiile, mă zăpăcesc prin distanța dintre ele. Nevoia nu presupune o explicație prin filtru freudian. Explicarea nevoii în viața omului nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc.
Iar aici se iveste Aldous Huxley.
Sunt fixată pe nevoile psihologice ale omului.
Nevoia e învățătorul, să citiți învățător cu ghilimele. Nevoia pune în mișcare mintea și trupul, orice manual subliniază asta, orice experiență dovedește asta.
Dar nevoia psihologică? Și Huxley, și Freud?
Vara trecută, la o adunare întâmplătoare cu prieteni și cunoștințe, cineva mi-a zis: eu nu scriu, dar dacă aș scrie, aș scrie în stilul lui Kurt Vonnegut.
Eu scriu și am scris.
Niciodată nu am putut aprecia sau dovedi un stil. Am acordat și am simțit admirație pentru mulți scriitori, Dostoievski, Mann, Hesse, Pessoa, Aitmatov, Kadare, Sebastian, Beauvoir.
Dar nu am tânjit după condeiul nici unui scriitor. Nu am tânjit, la trecut. Tânjesc, la prezent. Anul trecut am citit prima carte de Aldous Huxley și m-a cucerit. Am fost o pradă ușoară. La ceea ce știu azi despre mine nu știu dacă el m-a sedus sau eu am întruchipat găina care se împiedica pentru salvarea unei imagini despre sine.
Săptămâna trecută am citit o poveste de Huxley, Două sau trei grații. De la prima frază, de la prima pagină am recunoscut stilul pe care mi l-aș dori.
Din paginile lui desprinzi firescul, iar firescul în orice situație sau împrejurare îmi păstrează energia constantă. Nici un fel de neplăcere nu mă tulbură oricât de onctuoase i-ar fi caracteristicile.
Am o pornire sufletească, pentru a mă asigura că această poveste ajunge la fiecare dintre voi, să copiez aici întreaga poveste sau fragmente.
Mă controlez, nu fac asta. Vă conjur să o citiți și am depășit cu acest verb sensurile simple ale unei rugăminți superficiale, vă implor, de dragul meu, citiți.
Apoi să discutăm despre nevoi psihologice, firesc, umor, ironie, iubire.
Eu mă tot gândesc la nevoile mele psihologice și încerc să mă hotărăsc dacă sunt eu însămi când mă îndrăgostesc sau sunt eu însămi când nu sunt îndrăgostită. Iubirea te schimbă sau te împinge spre adevăratul eu?
Și din nou, nevoile psihologice.
Nevoile omului le recunoști prin atributul supraviețuirii, nevoile psihologice sunt prea puțin recunoscute și dureros, copleșitor de judecate.
Mi-aș insulta inteligența să sugerez o acceptare a fiecăruia dintre noi așa cum suntem, căci mulți dintre noi nu ne cunoaștem, și nu depunem nici o muncă în această direcție. Ridicăm din umeri, iar în această ridicare a corpului cuprindem facerea lumii, cu obiceiuri, tradiții, mituri, rituri, legende.
Momentan mă declar incapabilă să caut o soluție, momentan eu am nevoie de ajutor și de două sau trei grații.