Am povestit ieri despre experiența mea de la Divan Film Festival. L-am menționat pe Slavoj Zizek, filozof sloven, psihanalist, politolog, teoretician al cinematografiei și critic cultural.

Pentru mine, filozoful Slavoj Zizek a dobândit afecțiune prin alăturarea cu Sorin Oncu. Sorin mi-a vorbit pentru prima dată despre Zizek. Sorin nu mai este și viața merge înainte. Am fost conștientă de la început oricât de dezgustător și nedrept este.

După vestea morții lui, noaptea târziu, am plâns o zi întreagă fără oprire. La finalul zilei abia mai puteam să articulez cuvinte de la deshidratare. De a doua zi viața și-a reluat cursul. Am îndeplinit sarcini și obligații, am desfășurat activități de agrement. Am luptat și lupt cu sentimentul de vinovăție. Mănânc, scriu, am grijă de copil, mă uit la filme, pregătesc grafica pentru tricourile de toamnă, fac dragoste, frecventez terase și restaurante. Pe de altă parte, Sorin devine mineral prin descompunere.

Revine mereu gândul ăsta. Revine când trec pe lângă apartamentul lui, revine când mă confrunt cu o situație unde el era sprijin, revine când citesc, a revenit la Divan Film Festival când pe ecran a apărut Zizek etc, etc, etc.

Încerc să vă transmit că Sorin a rămas prezent în viața mea sufletească. Îi păstrez amintirea cu grija pe care i-am purtat-o pruncului meu în primul an de la naștere.

Diversitatea derutează. Pare că l-am uitat. Nu. Moartea lui Sorin a fost și rămâne o pierdere. Dispariția lui a întrerupt o influență asupra mea, o cizelare a caracterului. Îi acordasem credit. Locul lui în alcătuirea persoanei Paula Dunia va rămâne gol. Un tron pe care nimeni nu va mai urca.

L-am iubit nespus pe omul ăla. Nici măcar nu am știut cât, până nu m-a șocat dispariția lui.

L-am iubit și îi onorez cum știu amintirea, azi, prin acest text.