O să urmeze un text despre avort. Înainte vreau să vă spun o poveste.

Când eram mică, la sfârșit de săptămână mergeam în vizite; duminica întotdeauna la bunicii din partea mamei, vineri seară și sâmbătă la diverse familii cu care părinții mei dezvoltaseră o relație. Distracția părinților și a prietenilor lor semnifica mese întinse și bogate, iar vara grătare în curte. Sunt foarte sigură de o delectare gastronomică a nașei mele care savura dovlecelul pane al mamei mele.

Când nu eram gazde și plecam noi pe la alții, după o anumită vârstă am început să refuz o vizită sau alta. În special nu-mi plăcea o femeie anume. Nu înțelegeam cum putea mama mea să o placă și să o scuze în fața mea când îi strigam cu reproș apropierea de ea. Am disprețuit-o ani întregi și am iertat-o anul trecut. Complet întâmplător i-am aflat detalii intime din viața. Femeia a suportat de-a lungul anilor câteva avorturi. Mamă a trei copii, a refuzat să-și mărească familia în numele vieții. O consecință a avorturilor interzise în epoca Ceaușescu se află în mărturisirea mea. Comportamentul ei lipsit de identificare afectivă, atitudinea indiferentă, limbajul ordinar și tonul belicos mi-au provocat sentimente de respingere și dispreț.

Anul trecut i-am putut înțelege comportamentul. Nu i l-am scuzat și nu mă simt vinovată de ceea ce am simțit în toți acești ani, dar măcar pricep.

Iar acum are loc un marș al vieții. Am trecut de zeci de ori pe lângă maternitate unde stau de strajă bărbați, copii și femei să ne reamintească că nu există iertare după avort.

Oare cui se adresează? În lumea asta își duc zilele și persoane ca mine fără Dumnezeu cu D mare. Am diferinți dumnezei, toți cu literă mică. Mă revoltă acești oameni din fața maternității. Mă confrunt când trec pe lângă cu sentimente de silă, de părere de rău, de indignare, de agresivitate.

Sunt mama unei fetițe de 7 ani. Am și întreruperi de sarcină. A aduce un copil de lume înseamnă mai mult decât a da viață. Pornind de la nume, Marșul pentru viață, atrag atenția asupra ipocriziei. Oamenii iau viața altor ființe. Găinile, din această perspectivă, au aceleași drepturi ca oamenii: să trăiască.

Să urcăm un nivel. Conștiința. Noi am avea conștiință. O conștiință ar pune în pericol viața unei femei? Există numere ale femeilor decedate în epoca Ceaușescu. Bărbații, femeile și copiii ăia folosiți cu nerușinare de adulți s-au întrebat despre motivele unei guvernări? De ce intră guvernul în viața intimă a femeii și interzice avortul? Cunosc răspunsul. Nu o să-l dau pentru că mă oprește sila.

Dau înainte pentru că reacționez. Reacție la ignoranță, prostie și răutate.

Ființele alea dotate cu aparat respirator din fața maternității susțin viața. Dacă viața înseamnă să respiri, au dreptate. Dar greșesc. Viața înseamnă supraviețuire, educație, empatie, putința de sublimare. Copiii abandonați au șanse să supraviețuiască. Unii dintre ei. Doriți să protejați viața? Începeți prima dată prin a sprijini viața. Adoptați! Susțineți educația sexuală în școli și sexul protejat.

Actul sexual vă ofensează? Păi daca sunteți adepții utopiei lui Huxley, suflecați-vă mânecile, studiați cu strictețe și disciplină genetica și mai urcați o treaptă în istoria umanității: viața în eprubetă. Nu fac trimitere spre fertilizare și spre inseminare, ci spre Minunata lume nouă. Dacă nu știți despre ce vorbesc, citiți cartea.

Pentru cei cu Dumnezeu în gură și Biblia în mână, în suflet sigur nu poartă învățături creștine de iubire, menționez că apucăturile voastre afectează viețile a zeci de femei. Unele devenim mame cu responsabilitate. Nu naștem pentru viață, ci aducem pe lume un copil cu obligația de a-l face fericit. Fericirea e un cuvânt pentru copiii abandonați; un cuvânt în dicționar, nu necunoscut, ci de neatins.

Am scris acest text doar pentru a fi un număr pentru cei din tabăra cealaltă. Există și tabăra oamenilor raționali și cu bun simț.

Iar voi, ăia care protestați, nu aveți habar de rațiune, bun simț și probabil de sex satisfăcător în viața voastră. O presupunere nefondată, recunosc, dar așa pot să vă compătimesc și să vă înțeleg.

De scuzat nu vă scuz. Nici Dumnezeul ăla în care credeți nu o face. Credința presupune altceva.

Foto: Flavius Neamciuc