Oamenii fac multe presupuneri. Uneori împărtășesc cu generozitate ceea ce presupun. De mică, una dintre urechi pare să fi avut o funcție specială. Să asculte ce spun ceilalți despre mine. Tu sigur ești descurcăreață! Și am fost. Cum aș fi putut să nu fiu?! Tu ești curajoasă! Harnică! Ordonată! Puternică! Amantă focoasă prin nașterea într-un anumit spațiu geografic: Oltenia.

Mă uit în urmă și realizez că în cea mai mare parte am fost tot ce am enumerat mai sus. În același timp n-am fost ceea ce aș fi putut să fiu pentru că mi s-a băgat sub nas CUM anume sunt.

Trag concluzia, cu experiența puținilor ani de maturitate, că un copil sănătos îi face pe oameni să presupună că posedă însușiri glorioase și abilități nobile.  Sănătatea și frumusețea asigură calități pozitive. Uneori se întâmplă să fie adevărat. Alteori se întâmplă să nu fie.

Așa debutează neliniștea unei persoane. Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții.

Oare cum aș fi fost dacă una dintre urechile mele nu ar fi prins sunetele articulate de adulți perorând presupuneri?

În căutarea asta, am descoperit și episoade contrare. Nu aș fi crezut că ești romantică! Poftim? Tu ești puternică. Tu nu ești sensibilă. Poftim? Tu ești puternică. Nu mi-aș fi imaginat o Dunia blândă. Nici un poftim. Știu, eu sunt puternică.

Poliloghia asta conține o concluzie. Vă grăbiți cu presupunerile, mai ales în fața unui copil. Ce știe un copil despre sine? Cercetătorii studiază de ani sinele și nu-l stăpânesc.

Observația tăcută îmi pare mai demnă. Observația tăcută în prezența unui copil e chiar varianta corectă. Și puteți să-i scutiți de exasperanta presupunere că sunt rușinoși. Rușinea se învață. Sentimentul ăsta penibil vine la pachet cu educația. Educația distruge cum creează sau creează și distruge.

Copiii sunt curioși. Ce bagă fiecare adult în copilul lui ține exclusiv de propria lui educație. Asta dacă nu le puneți telefoanele în mână inclusiv la masă. Câți îi spun atunci copilului cine este? Variante infinite.

Mi s-a mai spus, tot din copilărie, că sunt obraznică. Am fost, cum aș fi putut să nu fiu?!

Cu reprezentarea asta, vă strig cu un semn al exclamării la finalul frazei, să vă luați presupunerile și să vă duceți la plimbare! Nu-mi permit nici prea mult. Blogul mă obliga la un limbaj curat. Mara mi-ar atrage atenția și mi-aș anula cererea către ea să vorbească frumos.

Vorbesc și eu frumos. Nu și la mine în cap.

Foto: Simona Nutu