Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat de la sat. Și-a ridicat casă la marginea orașului. A părăsit veșnicia satului pentru foburgul detestat și admirat deopotrivă.
Bunicul meu a părăsit satul. Mulți tineri au făcut-o în vremea aceea. Redau din povești. Nu m-am documentat, nu m-am aplecat asupra statisticilor. O carte de istorie tot am citit. Bunicul are 90 de ani.
În acești ani satul românesc a fost părăsit, și-a revenit, a înflorit, iar acum moare a doua oară. Satul românesc moare. Tinerii l-au părăsit din nou. Casele stau gazdă pentru păianjeni. Lumina intră prin crăpături cum pătrunde prin ferestre. Bătrânii, atunci când mor, trag cu ei în groapă o lume cu reprezentări uitate.
Când traversezi un sat românesc te duci cu gândul la Miss Havisham. Timpul s-a oprit în loc. Totul a încremenit în acel moment, cu singura diferență că satului îi lipsește momentul. Nu l-au părăsit oamenii dintr-o dată, ci în timp.
Gospodarii poartă ultima bătălie. Gospodarii sunt bătrâni. Pe tineri nu-i cuprinzi în acest cuvânt. Pe vremea bunicilor mei sărăcia era ordonată. Pe vremea mea, sărăcia pute. Mediul în care trăiește omul actual răspândește un miros greu.
Ceea ce vreau să spun clar este că omul vremurilor noastre este leneș, lipsit de igienă și educație. Așteaptă totul de la stat. Generalizarea nu exclude românii măieștri. Aceștia încă mătură în fața casei, vopsesc pomii, smulg iarba, apretează albiturile, spală geamurile la sărbători.
Ne împărțim în leneși și harnici. Ca întotdeauna aș putea adăuga chiar eu. Nu sunt așa sigură. Bunicii noștri nu au așteptat să vină totul de la stat. Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat la oraș. Și-a ridicat o casă, a făcut trei copii.
Orice are o soluție. La sate, ar putea să revină cooperativele. Să se asocieze țăranii pentru producerea, cumpărarea și desfacerea în comun a produselor pentru acordarea de credite și prestarea unor servicii. De câțiva ani mă gândesc la asta. Nu am nici o calificare, doar nostalgii pentru satul românesc curat, ordonat, cu câmpurile cultivate.
Nu găsesc nici o soluție la lene. Aici sunt blocată. O să pun punct. Poate o să revin.
Foto: Bogdan Mosorescu
iunie 13, 2019
Nu stiu daca doar satul romanesc moare. Moare ruralul in general, a se vedea reportajele si din alte tari despre cum muncitorii din agricultura se pling ca-i o munca solitara, care nu le ingaduie sa prea aiba relatii sociale si/sau relatii amoroase. Ca … unde ai sa intilnesti persoana potrivita, cind agregarea de oameni e la oras?
Orasul are multiple aspecte conveniente si practice, pe care nostalgia nu le poate ignora decit in momentele noastre de visare 🙂 Spui despre „asteptatul de la stat”, dar nu este un apanaj al orasului chestia asta. Gindeste-te cit de dependent esti de diversi furnizori atunci cind traiesti in mijlocul lui niciunde. A fost acu’ vreo 2 ani scandal ca la Dumbravita nu se livra gaz in parametri, in mijlocul iernii, iar oamenii mureau de frig cu tot cu centralele lor pe gaz. In relatia cu statul si furnizorii de servicii, dimensiunea furnicarului in care te afli conteaza; si pe undeva mi se pare normal.
Sigur, satul se poate reinventa, spre exemplu pe ideea moderna de comunitati self-sustainable, sustenabil in raport cu asteptarile moderne adica. Satul era sustenabil acu’ 100 de ani, insa in alt mod si la alte standarde; te multumeai cu mai putin, per total. Cu alte cuvinte, ce moare este un mod de viata care nu ne mai este complet adecvat, as spune.
iunie 13, 2019
Sunt de acord cu tine. Nu sunt nostalgică după satul de altă dată. N-aș putea pretinde unor oameni să respecte niște obiceiuri care nu au nici o utilitate în lumea modernă. M-aș bucura ca satul să găsească noi reprezentări, iar agricultura să fie sprijinită de stat prin fonduri. Habar n-am ce înseamnă asta practic. Vorbesc vorbe cum ar veni.