O să relatez un episod din traficul timișorean. Mulți presupuneți că știți despre ce este vorba. Mârlănia conducătorilor auto, olteni sau nu, e faimoasă. O să accentuez reacția mea, satisfacția e imensă.

Înainte de a interpreta acest fenomen cultural, să vă povestesc. În parcarea de la Casa Tineretului, plină ochi de altfel, mi-a surâs norocul. Fix lângă mine, a ieșit o mașină. Am încercat să dau cu spatele. Am dat puțin, o mașină deja se așezase în spatele meu. Am pus avariile. Am dat din nou ușor cu spatele. Ca să iasă mașina din stânga mea, am dat în față, am tras stânga și am așteptat. Când să parchez, cel din spatele meu a ocupat locul. Fix ca în filme.

M-am dat jos. Am mers la geam. Cioc! Cioc! Așteptam să parchez, nu puteți să negați. Am dat de două ori cu spatele în fața dumnevoastră. Jos, pe scaunul șoferului, o față tâmpă. Nervii deja puseseră stăpânire pe mine. Nu pot să recuperez din memorie chipul bărbatului. Dar și eu am nevoie de parcare. Negrul din fața ochilor s-a transformat în artificii. Absorbeam și ricoșam toate culorile soarelui, iar vocea, subțiată, mi-a refuzat demnitatea. Bun, sunt cu fata mea la clinică. Mi-ați luat locul de parcare. O să vă blochez. În mașină, pe lângă șofer, două femei. Nici o reacție. Trei adulți m-au redus la o stare de copil neputincios. Am reacționat ca un copil. M-am urcat în mașină, am dat cu spatele, am blocat mașina, o mașină cu numere de Timișoara. Poate bănățenii sunt curioși. La taste, relatează o olteancă. Nu mă definește geografia, dar Banatul m-a forțat să fiu olteancă.

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare. Am menționat poliția. Domnul, molcom, privind insinuant la celelalte două doamne, m-a asigurat că o să iasă pe trotuar. Să ieșiți pe acolo, pentru că eu revin la mașină după ce-mi termin treaba la clinică. Mă presa un recipient mirositor care trebuia să ajungă la laborator. Una dintre doamne m-a privit disprețuitor. Eu i-am privit doar părul alb. Trei adulți într-o mașină și nici unul nu a considerat fapta lor lipsită de bun simț.

Fix ca în filme am blocat mașina. Satisfacția e imensă. Numărul meu de înmatriculare este TM 83 DUN. Acest număr va bloca mașini. Puteți să o loviți, să o zgâriați cu cheia, să-i spargeți geamul. Mașina mă slujește pe mine, nu eu pe ea. Mașina mea nu reprezintă statutul în societate. Sunt o femeie cu defecte, hărțuită de bani care nu adaugă angoaselor zilnice și atașamentul de un bolid. Bolidul, fie și superb, nu o să-mi calce în picioare demnitatea.

Despre demnitatea mea este vorba în episodul de azi. Despre reducerea mea la un copil neputincios. Eu sunt un copil fericit de câțiva ani, iar neputincioasă nu am fost cu adevărat niciodată. Ceva înnăscut mă face mereu să țin capul sus, să mă ridic, să iau atitudine, să deschid gura. Nu m-au potolit bătăile tatălui. Nu m-au potolit învățăturile bunicii și mamei despre rușine. Nu m-au potolit pretențiile societății. În felul meu, sunt o luptătoare. Azi am luptat și am câștigat ce? Nimic.

Am blocat o mașină și sunt mândră de mine. Despre mine e vorba, mereu este vorba despre mine pe acest blog. La clinică m-am înțeles greu cu doctorul, dar i-am povestit despre locul furat și mi-a înțeles discursul dezlânat.

Încă nu-mi vine să râd, poate mâine.