Dacă. Dacă ăsta! Dacă n-aș fi avut copii, atunci aș fi plecat în Ucraina să vă scriu de acolo. Dacă nu în Ucraina, măcar la graniță. Să nu mai scriu din pat, de pe canapea, de la căldură. Așa visez eu cu mine. Mă visez curajoasă fără nici un delir de Ecaterina Teodoroiu.

În siguranță și confort îmi imaginez forța și îndrăzneala unei femei care nu are datorii maternale. Le-aș permite vremurilor sau le-aș da ocazia să-mi crească personalitatea, să mă fălesc cu ea peste ani. La bătrânețe nu aș răspunde: Am crescut copii, cea mai nobilă dintre meseriile lumii. Nu mă îmbată apa rece. Să cresc exclusiv copii nu mă satisface. Mă împlinesc copiii. M-au învățat iubirea necondiționată. Cu ei doi la piept e sublim. Vreau mai mult. La bătrânețe aș vrea să răspund: Am doi copii fericiți, independenți, un cont în bancă, multe căni de ceai achiziționate de prin lume și un Pulitzer. Am zis s-o las mai moale cu Nobelul, măcar un Pulitzer.

În loc de o prezență la graniță, merg la recuperare, supraveghez un copil, educ o preadolescentă, îmi plictisesc neuronii la supermarket. Mâncarea continuă să aibă gust, dar mi-e rușine. Mi-e rușine de oameni. Mi-e rușine să deschid blogul și să vă scriu cu talent de psiholog amator despre apucăturile semenilor.

Mi-au atras atenția semenii cu bravada. M-am uimit pe mine că am acordat credit. Că am luat de bun ce au scos pe gură. N-am strigat: Minți! S-ar fi încheiat dialogul, iar dialogul mă interesează. În continuare arăt interes pentru comportamentul oamenilor pe gen, pentru literatură, educația copiilor ca persoane cu drepturi, dar si responsabilități.

Ce responsabilități au copiii voștri? Am vreun cititor dezamăgit de tot ceea ce înseamnă a fi părinte?