Este trecut de 10 seara. S-a lăsat liniștea. O aud. M-am așezat pe canapea. Am așezat laptopul pe genunchi. Am luat o gură de cafea. E cafeaua de la prânz. Pleoapele mă ustură. Aș dormi, recunosc, dar scriu pentru sentimentul de utilitate și pentru că s-a întâmplat ceva.

Dacă am fi într-un film, în acest moment ar porni muzica. Nu ne află într-un film. În jur e liniște, iar afară e beznă. E mai întuneric ca în alte nopți. Azi s-a întâmplat să ascult copiii cântând la pian. Datorită școlii Marei, care a organizat festivalul Micii pianiști, m-am delectat. Mi-am permis să mă minunez din nou ce sunete minunate scoate pianul. Mi-am propus să ascult mai des pian.

În sală au așezat copiii pe două rânduri lângă perete cu față către părinți. Părinții au stat cu fața la pian. Pianul părea nou nouț. Lucea. Fiecare copil a pășit în față, s-a așezat, și-a interpretat bucățica lui de cântec. A cântat un copil, au cântat doi, iar eu am pierdut numărătoarea. M-am uitat la chipurile părinților și pentru o secundă am uitat să respir. Am văzut-o pe Ina, mama lui Flo. Am văzut-o pe tanti Clara, mama Dianei. Asta în dreapta mea. În fața mea, aș fi putut să jur că l-am zărit pe tatăl lui Adrian Olei cu ochelarii lui cu rame rotunde. M-am sucit spre stânga unde copiii așteptau, unde eu și colegii mei așteptam. Unde sunt? Cineva mi-a zâmbit. Eu mi-am zâmbit. Am simțit cum se mișcă mușchii feței.

Ce caut eu pe scaunele de pe mijloc, printre părinți? Nu mă leagă nimic de ei. Eu nu fac parte dintre ei.

Numele Marei a fost strigat. Am urmărit-o cu privirea. Am lăcrimat puțin.

Până la urmă nu e greu să fii adult, ci să realizezi că ești unul.

Foto: Bogdan Mosorescu