Rar ajung să mă uit peste fotografii vechi. Pe lângă nostalgie, simt și o neplăcere violentă. Uneori chipul meu mă înfurie, alteori persoanele cu care mă însoțeam.

Am hotărât din adolescență să nu vorbesc urât despre foștii iubiți sau prieteni. Comentariile răutăcioase le-am separat. Mi le-am permis cu o mențiune. Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat.

Dintr-o experiență, eu sunt doar o parte. Nu mi-a fost mai ușor în relațiile mele de orice natură cu gândirea logică. Simțeam și simt durere intensă la orice conflict.

M-am înconjurat de unele cuvinte: nevoie, plăcere, neplăcere, percepție, perspectivă, unghi, etapă biologică. Renunțând la Dumnezeu așa cum mi l-a vârât familia în cap, s-a modificat vorbirea cu mine însămi. M-am comparat cu o planetă pustie. Eu întreb, eu răspund. Eu cer ajutor, eu mă sprijin.

Mi-e necesară, în prezent, reprezentarea sub forma unui corp ceresc fără lumină proprie. Doresc să mă împrietenesc cu singurătatea și să-mi repet că soarele s-ar putea să nu răsară niciodată pe strada mea.

Nu sunt o persoană deznădăjduită și nu m-am suspectat de pesimism. Pentru felul de a fi, după educație și influențe, nu-mi este suficientă rațiunea. Mă bănuiesc de existențialism după atitudinea pot să fiu sau să nu fiu la fel de bine. Exist pur și simplu.

Vreau să devin tot mai conștientă și să-mi construiesc zilele personal. Să stârpesc grija celorlalți după cum îmi trăiesc eu viața.

O trăiesc minunat. Beau ceai dimineața, scriu, citesc, am prieteni, o mamă blândă, mă recuperez în ființa copilului meu, mă admir în ochi albaștri de bărbat.

Am deschis un șantier al ființei fără dată de terminare sau cu o anume dată: moartea.

Până atunci, aș îndrăzni să-mi propun desăvârșirea.

21.06.1983 –