Renovărilor de la apartament le-am pierdut șirul. Stau în dezordine și mă întreb: Ce forță (pe care nu pot pune degetul) mă mână să îmbunătățesc, să simplific, să înfrumusețez? O să răspund cum îmi vine în minte. Personalizez apartamentul, îl poetizez. De aceea mă întristează și mă irită toate îndrumările spre ieftin. Știți de câte ori am auzit că ieșeam mai ieftin cu un produs sau altul?! Ieftin, la fel ca scump, țin de o reprezentare vagă. Ieftin sau scump înseamnă că nu știi ce vrei, dar știi ce îți permiți. Eu am decis să-mi permit calitatea.

Calitatea asta mă epuizează adesea. De o săptămână adorm și mă trezesc cu gândul la chiuvetă, cu mesaje de la diverși furnizori despre chiuvete. Refuz să înlocuiesc blatul de la mobila de bucătărie cu un produs necalitativ pentru libertatea de a alege orice model de chiuvetă. Blatul meu necesită o dimensiune anume.

În câteva direcții aș putea duce discuția despre ieftin/scump. Aș scrie pagini. O să mă opresc asupra rezistenței. Mă lovesc de rezistența unor persoane de a experimenta frumosul zilnic în propria casă. Ce-mi trebuie aia, și aia, și ailaltă? Mă cred mai cu moț? Românii renovează cu Dedeman. Profit de ocazie să salut magazinul Dedeman, o afacere de familie am înțeles.

I-am citit pe Baudelaire și pe Oscar Wilde, esteți par excellence. Îmi plac Baudelaire și Oscar Wilde pentru rafinament și atitudini exclusive. Cultiv și eu rafinamentul. Tind spre atitudine exclusivă. Nu renovez condiționată de cetățenie, ci însuflețită de poezia spațiului. Nu-mi place să fiu ca toată lumea. Nu-mi place nici să fiu oaia neagră. Îmi place doar să fiu și asta înseamnă să experimentez.

Gândurilor plictisitoare despre chiuvete, baterii, șapă, gresie și așa mai departe le țin piept cu lecturile din Solomon și Ehling. Ștefan Ehling, în cartea Profesor Hubner, menționează ziarul Volkischer Beobachter. Numele lui Alfred Rosenberg s-a ivit în memoria mea. Yalom, cu cartea Problema Spinoza, i-a dat o voce și un chip lui Rosenberg. Hm, literatura! E ceva aici, simțiți? S-a creat o legătură invizibilă între mine și Alfred Rosenberg, între mine și un nazist, o intimitate și o senzație de recunoaștere a umanității. Ce valoare să-i dau sentimentului? Pozitivă? Negativă? Nici. Nici. Stau pe o margine.

Ziua de lucru s-a încheiat. Meșterul s-a întors în familie. Închid laptopul. Merg și eu în familia mea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Azi s-a oprit timpul în loc. Așa am simțit. Așa simt. Scenariul e ușor diferit prin comparație cu alte zile. Mă ridic din pat dimineața. Încep cu primii pași la baie, bla, bla, ceaiul, bla, bla, micul dejun preparat pentru Mateiu, bla, bla, privesc ceasul și este deja amiază trecută. Azi am verificat ora și mi-a arătat 9, dar mă încerca senzația amiezii. Am verificat ora la 14, dar m-a încercat senzația serii.

În secunda trecută a celor trei cuvinte, în, secunda și trecuta, îmi vine să mă trântesc pe pat și să dorm. O zi mai ciudată, cu timpul oprit în loc și cu o răzvrătire a măruntaielor în magazinul DM. Cumpăr de ani și ani anumite produse de la DM. Mi-am fixat două magazine. Rareori schimb. Azi am intrat în cel din Piața Victoria. M-am pierdut cu firea după ce m-am rotit de câteva ori după elastice de păr, folosesc unele anume. Le-am descoperit pe cele colorate. Pe alt rând m-au frapat elasticele roz, doar roz. În acel roz a urlat un pitic în mine. Când le-am cuprins cu ochii pe cele folosite de mine, complet întâmplător și la distanță de cele colorate și de cele roz, intestinele s-au răzvrătit. O durere neașteptat de puternică m-a făcut să mă gândesc că voi deveni protagonista unui episod penibil de evacuare a fecalelor. M-am potolit înjurând strategiile de marketing care transformă niște simple cumpărături într-o antrenare a minții. Cumpărăturile au fost de la un capăt la altul un fiasco. Bâjbâiala după o piatră ponce de negăsit la raftul cu ceară sau cu aparate de ras pentru picioare, nici la raftul cu forfecuțe sau cu pile de picioare, mi-a smuls o văicăreală. Mi-am compătimit nervii și am cedat. M-am dus cu coada între picioare la o angajată și i-am cerut îndrumări.

Cu siguranță e vină mea că m-am agitat. Am emis pretenția de a nu-mi solicita mintea când ies să cumpăr prosoape de hârtie, saci de gunoi, bureți de bucătărie, elastice de păr și piatră ponce. Experiența am perceput-o ca pe o evaluare națională.

În drum spre casă mi-au picat ochii pe ceas, ora 16. Atunci mi-am zis că azi timpul s-a oprit pentru mine. Complet năucită, l-am privit pe Mateiu adormit cu frică. O să se trezească plin de energie și va cere să se joace.

Nu știu ce se întâmplă. Știu că o să treacă. Știm cu toții că timpul nu mai are răbdare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Citesc Demonul amiezii de Andrew Solomon. Citesc Ordinea mondială de Kissinger. Citesc Arta de a asculta de Erich Fromm. Asta înseamnă că spăl vase și gândul îmi zboară la Pacea din Westfalia. Adun păianjenii de pe terasă și gândul îmi zboară la căderile psihice. Interesant! Am în jurul meu persoane care cred într-un dumnezeu deranjat de acțiunile lor, dar consideră că depresia și ADHD-ul sunt probleme imaginare. Dau cu aspiratorul și mă întreb cât mă pot baza pe propriul Eu.

Mi-am propus, dacă tot schimbăm ușile apartamentului, de ce să nu înlocuim și gresia la bucătărie?! Așa că am demarat și acest proces. Dacă schimbăm gresia, atunci să schimbăm și chiuveta. Spăl aproape zilnic vase, iar chiuveta a devenit locul unde îmi încolțesc ideile pentru articolele publicate pe blog. O mașină de spălat vase m-ar împiedica să-mi urmăresc ideile. Mi-e necesară acțiunea de a spăla vase. A devenit parte din procesul de creație.

Conștientizarea nevoii de chiuvetă a crescut pretențiile de la un asemenea obiect. Am devenit pretențioasă. Am investit cu putere o chiuvetă. I-am dat valoare prin senzație. Simt acțiunea nemijlocită asupra mea. Când pornesc robinetul, pornesc și mintea.

Așadar, ce chiuvetă ar fi nimerită pentru a mă însoți pe calea asta? M-am oprit în Grohe, dar nu se potrivesc dimensiunile. Impasul zilei de azi se trage de la chiuvetă.

Lecturile îmi frământă de asemenea mințile. Nu pot rămâne indiferentă la descrierea în amănunt a depresiei din cartea lui Solomon. Îi apreciez curajul, dar mai ales îi apreciez și îi respect capabilitatea de a glumi într-o stare în care nu-ți mai este cu putință să-ți suporți viața. Pare-se că în noi există o forță care ne îndeamnă să trăim și atunci când eul nostru capitulează. Pe Solomon îl cred. În această perioadă găsesc tot mai dificil să citesc un gânditor sau altul care își construiesc teoria despre om pornind de la un dat. E dat ca omul să fie bun. E dat ca omul să fie moral. E dat să căutăm fericirea. Îmi dau ochii peste cap de la acest dat. N-am construit nici un sistem de gândire, dar îmi pot imagina că este necesar un punct fix de la care să pornești. O fi un dat să ne imaginăm un dat de la care să pornim o poveste coerentă despre noi ca ființe. Oricum ar fi, acest dat mă exasperează. Poate o să-mi explic într-o zi, la chiuvetă, acest dat.

Între timp eu ce chiuvetă să aleg la bucătărie?! Neapărat ceva estetic.

Foto: Bogdan Mosorescu

În martie am dat ușile de la apartament jos. Personal am asistat doi meșteri harnici care s-au luat la trântă cu pereții dintr-un bloc comunist. Surprind acești pereți. Uneori se transformă în fărâme la o lovitură moderată. Alteori îți vine să invoci tunetele lui Zeus.

La sfârșitul lui aprilie, punctul culminant al primăverii, urma să ne recăpătăm intimitatea. Așa am stabilit cu cei de la EXIM LEMN unde am comandat uși noi. Am lăsat să treacă o săptămână după termen când am sunat să-i întreb când vin la montaj. Montaj? Ce montaj? Nu v-a sunat nimeni? Noi am intrat în faliment.

Moale, asemenea pereților fărâmicioși, m-am lăsat pe parchet. Avans dat, intimitate nerecăpătată, o adolescentă turbată, altă căutare de firmă, alte măsurători, timp de așteptare crescut pe ce perioadă? Ce am bâiguit cu doamna la telefon nu-mi mai amintesc. Încercam să-mi recapăt respirația și să nu plâng. Am plâns după ce am închis telefonul.

În următoarele zile am comandat alte uși la COCO TINOLI. Săptămâna viitoare vin să monteze. În ceea ce s-a întâmplat nu văd nici o lecție. N-am nici gândirea: Așa a fost să fie! Lunile de vară le-am petrecut în disconfort termic și am ieșit din inhibiții forțați. Ne-am răcorit câteva zile prin Copenhaga și am închis ușa la baie în urma noastră în Corfu. Cei care ne-au trecut pragul lunile acestea s-au retras în grabă.

M-aș putea obișnui să trăiesc într-o casă fără uși, dar refuz un spațiu deschis când vine vorba despre toaletă. În baie vreau să-mi las trupul să se manifeste nestingherit. În baie vreau să fug uneori de propriii mei copii și să închid ușa. În baie vreau să-mi simt biologia fără grija psihicului.

Săptămâna viitoare se închide cercul. Măsurători, uși date jos, pereți sparți, reparații, uși noi montate, pe parcursul a două anotimpuri. Pe dos cumva față de povestea Persefonei forțată să petreacă jumătate de an în subteran alături de Hades. Mama Persefonei a fost Demetra, zeița agriculturii. Când Persefona a revenit la ea, pământul a început să înflorească. Când Persefona a plecat, toată natura s-a întristat. Și așa au apărut anotimpurile. Noi începem să ne înveselim când deja poți să adulmeci toamna la orele dimineții.

V-ați prins, m-am apucat să-i citesc lui Mateiu din Legendele Olimpului. Vacanța mare chiar e mare, în special când nu ai ușă la baie pe care s-o încui. Să râdem înainte de toate!

Foto: Bogdan Mosorescu

Oriunde plec în lume, când trag ușa în urma mea, mă poticnesc la trasul bagajului. Se înclină într-o parte de la cărți. Pentru zilele petrecute la mare am purtat șapte cărți după mine. Am citit patru. Una dintre ele a fost Problema Spinoza de Irvin D. Yalom. Yalom și-a imaginat viețile trăite de Benedict Spinoza și Alfred Rosenberg, un apropiat al lui Hitler. Citiți-o în ce cheie doriți, pastile de psihologie, sinteza filozofiei lui Spinoza sau ca introducere în apariția nazismului. Aș adăuga: Doar citiți-o! Lectura necesită curiozitate, motivație interioară și răbdare. Nu cer, dar sper.

În urma lecturii am navigat câteva ore pe net. Am citit despre Alfred Rosenberg. I-am privit fotografiile. I-am ascultat două discursuri. Când i s-a citit verdictul, moarte prin spânzurare, își tot acoperea chipul cu mâinile. Mi-a părut rău de el. Mi-a părut rău de omul care s-a născut și a crescut fără iubire. În lipsa iubirii, apoi în căutarea ei, omul comite atrocități. Rosenberg, din mărturii și stenografii, nu s-a lepădat niciodată de Hitler, mai mult, a declarat că nu-i găsește nici un defect.

Vulnerabilitățile deschid porțile credulității. Nici o persoană vulnerabilă nu cercetează mai de aproape. De ce să stricăm o poveste frumoasă? De ce să alegem luciditatea, nici o dovadă nu susține existența lui Moise, când povestea lui ne ajută să ne identificăm cu un conducător curajos, puternic, corect și demn? Mie îmi place personajul Moise și sunt atee.

Într-o noapte, acum vreo 12 ani, m-am trezit în zbaterile Marei. Febrilă, somnoroasă, speriată, a vomitat în pat înainte să realizez ce se întâmplă. M-am ridicat cu ea în brațe. Am mângâiat-o, am schimbat-o, am adunat așternutul cu ea în brațe. N-am lăsat-o nici un minut jos. Îndepărtarea de trupul meu o agita. Așternuturile curate le-am întins cât mi-au permis brațele deja ocupate. Am rămas îmbrățișate o perioadă. N-am adormit sau poate ațipisem când Mara a vomitat a doua oară. Cearșafurile le-am împins cu picioarele și ne-am cuibărit pe pătura curată. A treia oară a vomitat pe mine. M-am șters cu maioul de pe mine și am adormit amândouă sfârșite.

Într-o altă noapte, de data aceasta cu trei ani în urmă, m-am trezit cu mâna lui Mateiu picând ca un butuc. Ne aflam în spital, iar lui i se pusese o perfuzie înainte de culcare. La două dimineața m-a șocat brațul lui înlemnit. Instinctiv l-am luat în brațe să fug pe coridor, dar firul perfuziei m-a oprit. Câteva secunde am privit îngrozită copilul. Nu-mi venea să-l las singur. Lumina de pe coridor pătrundea prin ușa deschisă și însemna ajutorul. Am năvălit pe coridor, dar nu mai păstrez nici o imagine cu ceea ce a urmat. Mă văd din nou cu el în pat și vreo 4 asistente în jurul nostru. Să le ascult cum evaluau situația pornind de la judecata generală, adică a ajuns sau nu a ajuns lichid la plămâni, m-a făcut să-mi pierd mințile. Le-am repezit și sfârșesc relatarea.

Amândouă episoadele țin de vulnerabilitatea mea ca mamă. Indiferent de timpul scurs, fără să depun nici un efort, aceste întâmplări stau vii și ard în mine. Indiferent de cum s-a modificat statutul familiei, despărțirea de tatăl Marei, aceste trăiri m-au marcat, m-au întristat, m-au validat ca mamă în ochii mei. N-am dat bir cu fugiții. Am stat. Am consolat. N-am ales sensibilitatea și să nu asist la măcelărirea lui Mateiu în spital. O mamă nu-și permite întotdeauna să fie mimoză.

Toate familiile au parte de îmbolnăvirile copiilor. Nu toate familiile trec prin separarea mamei de tată și dintr-o dată acțiunile mamei sunt puse la îndoială. Acțiunile mele au fost contestate, iubirea de mamă anulată. Vulnerabilă, înnebunită, furioasă, neputincioasă m-am aruncat în lectură. Cărțile m-au salvat. Freud m-a salvat. Am înțeles că tot ce vine negativ spre mine nu are legătură cu persoana mea. În lupta cea mai personală am zărit puterea capacității de a raționa. Mie mi-a întins mâna Freud. Alții găsesc consolare în religie, alcool, sex, prieteni, terapie. Deschidem ușa în funcție de conștiință. Cine i-a întins mâna lui Alfred Rosenberg? Hitler. Când sunteți vulnerabili, atunci când vi se întinde mâna, concentrați-vă, adunați-vă gândirea rătăcită, și evaluați ajutorul. Răul și binele sunt interșanjabile.

Cel mai corect și demn este să vă concentrați pe copii, pe noaptea când Mara a vomitat de trei ori pe mine, pe noaptea când lui Mateiu aproape i s-au vătămat plămânii. Amintiți-le partenerilor furioși că lupta se duce pe sufletul copilului și nu există scuză. Războiul dintre părinții despărțiți se câștigă prin cooperare și comunicare. E un război din care nu poți dezerta. Dezertarea o plătește copilul prin dezechilibru fizic și psihic. Închideți ochii. Răspundeți.

De ce vă bateți joc de copii?

Scopul călătoriei de anul acesta în Corfu a fost reuniunea familiei. Mama și tatăl Marei s-au despărțit. În urma despărțirii, părinții și-au refăcut viața cu alți parteneri. În câțiva ani de la lumea ei spulberată s-au ridicat alte două lumi. Familia Marei a crescut cu doi frați. Sfârșitul înseamnă și început. Așa a început noua organizare a familiei Marei.

Am bifat totul la despărțire. Ne-am certat. Ne-am înjurat. Ne-am reproșat. Ne-am făcut în ciudă. Ne-am amenințat. Rar am discutat calm. Și mai rar discursul a conținut argumente. Undeva ne-am înțeles fără nici un plan. Luptele s-au desfășurat cât mai departe de prezența Marei. După despărțire mama i-a iubit în continuare tatăl. Da, l-am iubit în continuare pe tatăl Marei și i-am păstrat prezența vie în conversații și în casă. De ce? Aici începe articolul de azi.

Afirm și susțin că familia Marei alcătuită din mama, partenerul mamei și fratele, tata, partenera tatălui și fratele acționează corect și toți ceilalți greșesc. Reuniunile noastre de sărbători, vacanțele la mare și munte, prânzurile la restaurant i se datorează Marei. În jurul ei ne-am adunat, în jurul ei am crescut, în jurul ei ne-am acceptat din datorie și cu responsabilitate. Firește, am sperat ca rana produsă de despărțire să o tratez și să o micșorez prin refuzul de a-i pretinde Marei o pendulare de la mama și tata fără întâlniri între noi doi. Eu am născut natural. Dar și o naștere prin cezariană nu te scutește de durere. Așadar, m-a durut când am adus-o în lume. Nu am murit. N-am murit nici că m-am împotrivit aberației de a împărți copilul. M-a durut când i-am nimicit lumea. Vă întreb. Fiți atenți.

Când se despart mama cu tata, lumea copilului se destramă? Nu cumva lumea femeii și a bărbatului se destramă? Femeii și bărbatului le-au secat izvorul iubirii. Au uitat de iubire, au uitat cum să fie fericiți împreună. Iubirea pentru copil n-are margini. Să uiți iubirea de mamă sau de tată ar fi ca o negare a existenței.

Reacțiile la despărțire țin de sentiment. Sentimentele ne orbesc, ne înrobesc. Raționalizați-le! Transformați sentimentele în rațiune. Cum? Gândiți mai mult. Închideți ochii. Imaginați-vă chipul copilului. Întrebați-vă! Merită copilul să-l expun la ignoranța și neputința mea? Merită copilul să-i ponegresc mama/tatăl? Merită copilul să-i bag pe gât un partener înainte să-l pregătesc și să-l asigur că mama e una/tatăl e unul?

Nu. Acesta e unicul răspuns. Toți care acționați diferit o faceți pentru interesul personal, pentru avere, pentru bani, pentru răzbunare. Vă raportați la material, la schimbător și nu la iubirea imaterială și neschimbătoare reprezentată de copil. Greșiți. O știți! Nu recunoașteți!

Familia mea înseamnă regula și nu excepția.

Umorul ajută și în aceste situații. Râdeți de câte ori se ivește ocazia. Creați ocazii. Fiți adulți și purtați-vă ca adulții. Amintiți-vă nașterea copilului. Educați-vă și apropiați-vă de cunoaștere. Cunoașterea aduce liniște și decență. Fiți decenți! Îmi arde obrazul de câtă indecență conține familia românească.

Am parcurs aproape 100 de pagini din Băieții de pe strada noastră. Curge lin o poveste tare cunoscută tuturor. Este vorba despre Dumnezeu și primii oameni, Adam și Eva, dar la o scară redusă. Ce idee ingenioasă! Mă roade curiozitatea de felul cum o să povestească despre celelalte religii ale lumii. Presupun că nu a fost interzis pentru că a scris despre creștinism.

Am parcurs și vreo 70 de pagini din Ordinea mondială. Ca întotdeauna, istorie înseamnă Imperiul Roman, apoi statele puternice ale lumii, Franța, Anglia, Germania, Spania. Istorie fac personalitățile remarcabile, cum ar fi Richelieu care a înțeles, în negura acelor vremuri, însemnătatea statului. A înțeles și s-a impus.

Găsesc fascinantă istoria. Dacă ar reuși cumva elevii să se apropie de această materie, atunci s-ar ridica nivelul decenței.

Afară e caniculă. Privesc pe geam și salcia, cred că-i un soi de salcie, nu se clintește. Nu știu unde s-or fi aciuat porumbeii. Îi hrănesc proprietarii casei cu salcie și nu se mai dau duși de vreo 2 ani. Avantajul insuportabilei călduri ține de lipsa porumbeilor. Lipsa lor îmi păstrează balconul curat de găinaț.

Criza mea de fiere s-a dovedit o infecție cu helicobacter. Oh, ce încântare să mă însoțească tocmai această bacterie la mare. Plecăm luni la mare, eu potcovită nemaipomenit. Așa e viața, cu dureri!

Părăsesc canapeaua. Aici am scris. Intru în oale să pregătesc o supă cremă pentru Mateiu.

Aș râde, dar durerea și indispoziția transformă zâmbetul în rânjet.

Rânjesc.

Foto: Simona Nutu

Aceste zile aparțin întru totul însemnărilor. Supraveghez un copil de 3 ani, iar ziua pot să fur doar minute traduse în câteva pagini citite. Dar mă încăpățânez să leg propoziții, să-mi storc alăturări plăcute de cuvinte. Și asta doar ca să pot răspunde, când sunt întrebată: Ce faci?!

Citesc Ordinea mondială de Kissinger și Băieții de pe strada noastră de Naghib Mahfuz. Ziua închid toate geamurile și trag draperia în camera Marei pentru un aer respirabil în apartament. De la uși, pe care încă le așteptăm, nu funcționează nici aerul condiționat. Gătesc pentru supraviețuire. Beau cu frică o ceașcă de cafea. Fierea stă în vizită în măruntaie mai mult ca niciodată. Mă joc ascunsa cu Mateiu. Mama, unde ești? Mama! Seara a început să ceară povești. Am început cu Gulliver. A cerut altă poveste. Probabil fiind băiat, m-am pomenit povestindu-i Iliada, iar la final i-am recitat primul vers: Cântă, zeiță, mânia ce aprinse pe Ahil…, care la noi s-a transformat în Cântă, zeiță, nervii lui Mateiu. Îl amuză. Recită prin casă și verifică la mine. Așa, mama, așa?!

Petrec timp considerabil în casă, iar la amiază, printr-o liniște obținută de somnul lui Mateiu, mă simt ca într-o imensă burtă. Înghițită de bloc, asist într-o reprezentare de Eva nealungată din grădină, la zgomotele din adâncimea imobilului. Țevile de apă și pereții concep o existență separată, ignorată și misterioasă. Nu m-a poftit nimeni în partea adâncă, sediul fecalelor, lăturilor, gângăniilor și duhorilor. N-am ce face, ascult. Refuz să mă gândesc la întunericul blocului. Am început să caut copaci de apartament. După măslin, am găsit un soi de smochin. Îmi surâde ideea.

Știți întrebarea aceea: Dacă ați putea lua masa cu o personalitate, pe cine ați alege? Fără să clipesc, Freud aș articula, dar ieri am cochetat cu ideea de a-l alege pe Richelieu. De fiecare dată când îmi bag nasul în istoria și politicile lumii, Richelieu se înalță înaintea tuturor.

Voi cu ce personalitate ați prânzi?

Foto: Simona Nutu