Sâmbătă, într-o oră bătrână a zilei sau tânără a nopții, am ajuns la Râu de Mori, un sat din județul Hunedoara. Am lăsat fata să-mi alunece din brațe și mi-am îndreptat spatele privind în jurul meu.
Verdeață, multă verdeață.
Gâze, multe gâze. Pe una chiar a deranjat-o degetul surorii mele.
La cină, am refuzat să mănânc altceva în afară de brânză, așa ca minunata gazdă m-a purtat puțin prin sat, puțin prin câmp, până la un cioban care avea brânză de vânzare.
Pe câmp, nasul meu responsabil de un anumit simț m-a obligat să-mi fac pierduți niște ani. M-am pomenit astfel cu o memorie de lungă durată foarte meticuloasă.
Florile de sunătoare, de romaniță, de coada șoricelului și căcărezele de oi și capre nu erau altele decât plantele și excrementele copilăriei mele. Îmi priveam unghiile corai de la picioare, dar simțurile schizofrenice, dereglate de mirosul unic al plantelor, mi-au recunoscut doar cifra 9 de la vârstă.
Sâmbătă seară, pentru câteva minute, am avut 9 ani. În curtea ciobanului, mama acestuia m-a privit. Fără să-și ia ochii de la mine, a întrebat:
– A cui e asta?
Forma pronumelui, care doar într-un context al geografiei nu-l găsesc ofensator, m-a umplut de căldură sufletească.
Mai târziu, cu gura plină de brânză, slănină, ceapă, roșii și castraveți, continuam să zămbesc.
– A cui e asta?
– E frumoasă, dar să știi că e frumoasă.
– Săru mâna.
Și cum frumoasele de la țară nu stau fără flori în păr, am cules două din marginea drumului și mi-am împodobit urechea. Una pentru mine, una pentru fetița mea.
Poate luxul îi dă omului, în alcătuirea lui, impresia că e foarte important, dar măsura îl face pe om fericit. Dimineața m-a prins de nas mirosul de cafea și am crezut că-mi crapă pielea de fericire, și nici măcar nu beau cafea.
Problema omului constă în faptul că nu prea știe nici el ce anume îl face fericit.

De ieri, după o dimineață la Registrul comerțului, o parte din cuvintele mele, acelea pe care le-am scos la vânzare, CUVINTE DE VÂNZARE, au și un cod CAEN: activități de creație artistică.
Iar azi noapte, pe aripi de vis fără măsură, fără timp, l-am visat pe Robert Șerban. Fără absolut nici o legătură sau doar una de creație artistică.

Încep cu niște propoziții în care fac niște afirmații.
Săptămâna trecută am fost la mare cu mamanu și fetița mea, Mara.
Săptămâna asta o încep la Timișoara.
Urmează să dezvolt.
Realitatea mea din prima propoziție m-a găsit și într-o poziție de observator. La mare, la Mamaia, am fost cazate într-un resort de familiști. Șase zile am luat micul dejun și am adormit pe țipete de copil, Mara mea nefiind o excepție. Azi plecai, căci învățăturile creștine te îndeamnă să te odihnești în a șaptea zi.
În intervalul ăsta, am avut, conform expresiei, berechet timp să observ părinții. Pe plajă sau în sala de mese, foarte mulți exprimau prin grimase o nerăbdare pentru timpul prezent și o dorință de scăpare de această buclă temporală.
La început, am zâmbit perfid. Apoi, după câteva zile de martor voit și silit în aceeași măsură, după multe pagini de Kerouac citite, mi-am recunoscut mie însămi.
Înțeleg oamenii care aleg să nu facă copii, cum îi înțeleg pe aceia care trăiesc numai pentru copiii lor.
Doar realitatea mea de mamă m-a putut determina să găsesc afecțiune și înțelegere pentru două categorii de oameni distincți.
Deslușesc la părinți, printre nerăbdări și nervi, o infinită iubire.
Deslușesc în oamenii fără copii, o viață fără căpăstru, ei pot apuca calea lui Kerouac. Îi invidiez.
Dar Mara vine uneori și-mi cuprinde fața cu mâinile, îmi zâmbește și îmi zice: mama, ești foarte frumoasă.
Și invidia mea se scurge printre filele de cărți, prin ochii migdalați ai fetiței mele.
Tânjesc după drumul lui Kerouac, după experiențe inedite, după ezoteric, dar cum aș putea să mă privez de singura iubire curată din viața mea?
Astfel o să trebuiască să-mi drămuiesc timpul cu mine și să storc din întâlnirile cu mine clipe supreme de spirit.
Ce vrei de la viața ta? tot întreabă Kerouac în romanul Pe drum.
Eu vreau iubire, iubire de oameni, iubire cu sinele, vreau dezvăluiri psihedelice.
Sau foarte bine aș putea să fumez o țigară de marijuana.

Am scris în textul de data trecută că în Rusia, la primul pas, la primul ochi, m-am izbit de un fel de a fi românesc. Ma refeream la dezordinea pe care am zărit-o pe un geam de tren, natura părea că se împrăștie în Rusia la fel ca în România. Apoi blocurile. Am respirat geografic, căci mă aflam în altă țară, dar am perceput românesc.
Adevarul este ca am petrecut un timp frumos românesc în Rusia. Am întâlnit basarabeni la un restaurant în Sankt Petersburg, restaurant în care am intrat în fiecare zi, așa ne petreceau la plecare, mai intrați la noi.
Noi zâmbeam și intram. Am intrat 3 zile. În prima zi, când am comandat în engleză și ni s-a răspuns în română, o veselie aproape lipsită de logică a cuprins toată gașca noastră. Băiatul care ne-a servit, a strigat înspre bucatărie de unde au mai apărut alte doua fete, basarabence. A doua zi, de cum am intrat, ieșeau de la bucătărie și ne zâmbeau cald și cu bunăvoință.
La Moscova, am întâlnit români în Piața Roșie și la hotelul unde am stat. Am avut noroc și de un basarabean, angajat al hotelului.
În Moscova ne-am pierdut mult prin mulțimea de oameni, și cum acest oraș nu este un punct turistic, am descoperit acest fapt acoperindu-mă de uimire, am putut să ne plimbăm pe străzi și să observăm spiritul rusesc. Oameni tolăniți în iarbă, un muncitor pe o treaptă cu o sticlă de bere în mână și vreo două golite pe lângă el, fete cochete și fete despuiate. Punct. Aici trebuie să insist puțin.
Multe fete despuiate, multe fete împletite. Le-am admirat părul, dar rochiile acelea mulate care abia acoperă fundul mi-au displăcut.
Din nou, un fel de a fi românesc.
La metrou, mulți oameni citeau. Mi-a părut rău că nu am putut să citesc peste umăr nici un titlu. Literele lor m-au trasformat în oarbă, deși zăream foarte bine cerneala de pe foaie.
M-am pierdut în marea de ruși pe străzi și mi-am găsit zâmbetul curat.
În Rusia, într-o cutie imaginară a lucrurilor pierdute și găsite, eu am găsit tot patosul dostoievskian, i-am înțeles iubirea, nebunia și chiar idealul: panslavismul.
Să fi rămas și noi cu rușii.

Am călătorit pentru prima dată în Rusia, dar am avut senzația că m-am reîntors acasă. La primul pas, la primul ochi, Rusia mi-a revenit printr-o acceptare a unui fel de a fi românesc.
Am vizitat Sankt Petersburgul și Moscova. Am avut 3 zile pline pentru fiecare oraș. În aceste zile, picioarele s-au obișnuit în durere, iar ochiul în frumusețe.
Nu pot scrie că nu am cuvinte să descriu Rusia, mi-e teamă că port în suflet o valmă de cuvinte pe care nu le pot ordona.
În Sankt Petersburg am bătut bulevardul Nevski în amintiri dostoievskiene. În prima zi, până în noaptea albă, un citat nu mi-a dat pace.
…poate așa mi-a fost destinul. Nu am putut să recuperez cugetul lui Dostoievski decât târziu în oră, căci nopți nu am avut.
Nu-ți găsesc nici o vină că nu am nici o putere asupra inimii dumitale, poate așa mi-a fost destinul.
Recuperând această frază, mintea mea s-a poticnit în propriile mele intrigi sufletești. Ce caut eu oare în Rusia?
Nu cumva alcătuirea ființei mele de azi alege din nealcătuirea unei demoazele în plin proces de educare?
Rumegând un gând, acesta de sus, am pășit cu emoții în cimitirul Tihvin al mănăstirii Aleksandr Nevski din Sankt Petersburg. Am aprins o lumânare și cu ochi blânzi m-am îndepărtat. Am părăsit cimitirul blândă și rareori mă descopăr eu pe mine astfel.
La Moscova, în Piața Roșie, am tras aer în piept. Oare câtă fericire poate suporta un om într-o clipă sclavă senzațiilor?
Catedrala Sfântul Basil, cu amalgamul de culori, s-a folosit de simțul văzului să nimicească toate procesele mele afective. Seara în pat, în Moscova nopțile sunt așa cum ne-am obișnuit, negre și cu stele, am adormit într-un sentiment plin de mulțumire.
Ziua petrecută în Piața Roșie a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea.

Blog in vacanta pentru o saptamana, iar in saptamana asta o sa petrec „nopti albe” la Sankt Petersburg. O sa prin apoi culoare in Piata Rosie din Moscova.

Merg pe urme de amintiri dostoievskiene. Si Tolstoi imi zambeste.

Fără o legătură neapărată cu timpul, doar o localizare flușturatică, am citit Pacientul englez de puțină vreme. Imediat după ce am așezat coperta pe foi și povestea în simțiri, am căutat și filmul.
Despre film auzisem vorbind fără nici o notă pozitivă.
După câteva secvențe, a trebuit să asurzesc afectele, căci adaptările nu s-au lăsat așteptate prea mult, dar ca elevă bună ce sunt, mi-am reamintit sfatul lui Sorin Oncu de a judeca un film din interiorul construcției lui și nu din prisma cărții.
Am privit până la final și mi-a plăcut. Pierderile cărții le-am lăsat în subsidiar.
Imediat după Pacientul englez, cartea, m-am apucat de Pentru cine bat clopotele. Un punct comun al acestora, unde vreau eu să ajung pentru a face o anumită observație, este iubirea pe timp de război.
Iubirea adulteră din Pacientul englez.
Iubirea neprihănită din Pentru cine bat clopotele.
Două iubiri în război.
De aici m-am dus cu gândul la amanții actuali, ei sunt singurii care mai simt războiul în iubirea lor pe timp de pace.
Cu asemenea iubiri, nu cred să ai habar de tihnă, de o anumită certitudine a orei sau zilei, aici totul se consumă în voluptăți de secundă actuală.
Amanții pot să rostească ca Robert Jordan: cine are timp acum să mai iubească?  
Sau pot să zică asemenea contelui de Almasy: încă nu mi-e dor de tine.
Iar femeia întotdeauna răspunde ca și Katherine: o să-ți fie.

Am citit, am citit, am citit.
În 29 de ani, fără o zi de marți și una de miercuri, am citit foarte mult, la bătrânețe sper să pot face afirmația că am citit extraordinar de mult.
Uneori însă cărțile m-au și necăjit. Pe unele nu le-am putut uita, dar altele nu au vrut deloc să se așeze în mine. Am uitat tot s-au aproximativ tot ce am găsit între copertele lor.
Azi, după un alt text scris pentru Cuvinte de vânzare, ajunsei să le mulțumesc și acelor cărți care eu credeam că nu m-au ajutat cu nimic.
Orice carte, fiecare carte contruiește la ființă, unele sunt într-adevăr pentru om, dar altele devin în timp pentru om.
Sunt și devin învățătură, dar niciodată o carte citită nu înseamnă pierdere.
Cu cartea nimeni nu pierde, e un joc doar cu învingători.