Ochii.
Un card de fete, uneori existenta mea a numarat un card de fete ce au mancat, au dormit si au ras impreuna. Uneori am citit aceeasi carte. Si ochii au adunat cuvintele de pe pagini, caprui sau verzi, instrumentul ochi ne-a redat diferit povestile.
O carte comuna intre mine si ale mele prietene este Zorba grecul.
Ne-am formulat la comun un gand: pofta de viata a batranului macedonean molipsea. Individual, simtirea culeasa din marturiile scriitorului Nikos Kazantzakis ramane necomunicabila.
M-a umplut de dor de duca si de nebunie, dar si sufletul meu se perpeleste intre reguli de buna purtare si abandonarea tensiunii dramatice a omului creat de societate.
Pot sa ridic doua degete sus si sa cer voie? De fapt sa cersesc un botez?
M-as lepada.
M-as lepada de randuieli.
Mi-as permite sa traiesc doar.
Sa vad soarele cu impresia de intaia data.
Sa admir marea ca ceva nemaiintalnit.
Sa suport doar pacatul de a fi refuzat iubirea atunci cand am confruntat-o.
Te lepezi?
Ma lepad.

In seara de 14 ianuarie mi-am desfasurat realitatea obiectiva, de a admira o expozitie, la Muzeul de Arta din Timisoara.  Fara note despre eveniment, m-a atras numele celui care a vernisat. Horia Roman Patapievici.
Cand am ajuns, puhoi de lume din chiar usa muzeului. Am salutat in multime cateva cunostinte si am pasit in muzeu intr-o forfota de nedescris. Am inaintat pana aproape de prezidiu. Fluturele de la gatul lui Horia Roman Patapievici l-am zarit, cuvintele insa i s-au pierdut intr-un zumzet de voci joase.
Cu haina pe brate, nadusind pe sub rochie, m-am simtit ca la slujba de Paste. Ce analogie bezmetica!
Dupa terminarea discursului, mi-am lasat ochii sa vada si inima sa simta culorile de pe simeze. Verde, alb, puncte. Am plecat cu promisiunea sa revin.
Putin mai tarziu, astamparand setea cu o apa rece intr-un bar pe langa apropierea muzeului am constatat ca as avea ceva de expus in legatura cu evenimentul.
De ce Horia Roman Patapievici?
Pentru ce a venit puhoiul de lume? Pentru eveniment sau pentru reputatia presedintelui ICR-ului?
Inca nu mi-am raspuns, inca nu stiu.

Intr-un decor obscur, cu caramizi netezite, la o ora sclava crepusculului, Radu Paraschivescu si-a lansat in Timisoara noua sa carte, Fluturele negru.
Instiintata si invitata de Victor Marian, organizatorul evenimentului, reprezentant al librariei Cartea de nisip, am ascultat in clarobscurul Pubului Jaxx discursul scriitorului despre arta, personaje, negru, Caravaggio si Italia.
Ca orice intamplare ce-mi imbogateste propria poveste, evenimentul de ieri mi-a amintit de Italia. In urma unei calatorii inteprinsa in urma cu 2 luni la Lago di Garda, am revenit in tara cu sentimente puternice si luminoase despre Italia. Totusi nu am pomenit pe foaie sau pe blog de prapadirea mea sentimentala.
Hotarasem sa nu-mi placa Italia.
In Venetia am rezistat.
Peste amintirea Florentei am asternut un praf subtire de nepasare.
Dar Lago di Garda mi-a starpit orice incercare de impotrivire.
Imi place Italia, cu rusine recunosc ca m-as lasa adoptata de soarele ei. Imi trecu prin cap ca Italia s-ar putea sa aiba un soare doar pentru ea.
Lumina Italiei schimba dimensiunile si contextele inimii. In maruntaie creste buna dispozitie fara sa prinzi de veste. Inteleg acum mandria macaronarilor, ba chiar apucaturile fasciste.
Patima si nebunia iubirii, iubire de carne, de idee, de patrie se apara cu apucaturi de smintit.
Pe langa smitelile vechi, port acum si una noua, iar aseara, cu urechea plecata la Radu Parschivescu, Adriana Babeti sau Robert Serban, mintea mi-a calatorit si prin negrul reflectiilor mele.

M-am achitat de datoria de iubire. Fara sa incept cu un dar, marturisesc ca nu am ajuns s-o iubesc pe Iulia Hasdeu. O admir si in curand, la un pas pus intr-un lacas al Domnului, o sa-i aprind o lumanare.
Iulia Hasdeu, pentru cine nu stie, a fost fiica scriitorului Bogdan Petricescu Hasdeu. Copil supradotat, intelectuala, poeta, tanara a murit de tuberculoza la 19 ani. Imi pare sincer rau de varsta ei.
Jurnalul fantezist, pe care l-am citit zilele trecute, mi-a tinut o lectie de istorie pe care bucuroasa am primit-o. Ce usor te ajuta capul cand doresti si cu sufletul informatia. Regina Maria, regele Ferdinand, Zizi Lambrino, principele Carol mi-au colorat regal intelegerea.
Tot mai des ma cuprinde o senzatie de usi larg deschise in minte si in suflet.
Cuprinsul Jurnalului m-a facut sa realizez ca un copil, destept sau mai putin destept, nutreste in interior aceleasi sentimente de marire pentru sine cand va veni vremea maturitatii. Mi-am amintit vechi sperante, acum ponosite si uitate. Orice copil care a tinut o carte in mana s-a inchipuit un calauzitor al semenilor sai. Uneori adormeam seara scriindu-mi din minte un viitor de tar Alexandru I, de Rege Ludovic al XIV-lea sau de domnitor Cuza.
Maretia, recunoasterea, succesul si implinirea au curtat orice suflet sensibil.
Iulia Hasdeu, sub pseudonimul Camille Armand, ne poarta fantezist intr-o lume a reusitei profesionale. Construieste neobosit, dar cu un trup terminat, o cariera fulminata si recunoscuta de intreaga Europa pentru scriitoarea Camille Armand.
Ca regina, regina Iulia a Romaniei, se lasa iubita de intreg continentul european. A edificat prin voci, prin fantezie si dorinta viata pe care nu a apucat sa si-o traiasca. Cu un condei priceput, povestile i-au iesit dulci, copilaroase, pline de iubire si oarecum vizionare.
Intr-adevar nu simt iubire pentru aceasta nefericita copila, dar ii respect ambitia si pofta de viata. Destinul ei, povestea ei mi-a confirmat ca visele copilariei ii leaga pe oameni prin speranta si naivitatea cu care cred in realizarea dorintelor lor.
Fericiti aceia care nu scapa de speranta si naivitate.

Vreau sa invat sa ma fac de ras.
Mai exact, imi doresc din suflet sa fiu libera in gesturi. Unul din motivele pentru care am ales sa merg la un curs de salsa l-a constituit si nevoia mea de inlaturare a inhibitiei. De-a lungul verilor vietii mele am inregistrat multe momente de incordare maxima sau de mutenie.
Muschii s-au contractat uneori naucindu-mi sinapsele, contactul neuronilor devenind o ingramadire de complexe.
Niste nervi neputinciosi ma sacaie cu intrebari. Monologul face parte din instructia mea psihica. Ce fel de deficiente descriu?
Nu ma simt inferioara nimanui, nici macar in fata asa zisilor mei idoli. Totusi, o rusine imi arde obrajii. Mi-e teama de reactia, de rasul celor cu care sunt angajata intr-un dialog. Stiu si pe cine sa arat cu degetul, pe mama si pe tata. Pe mamanu ca a insistat sa ma invete ce e modestia, pe tata ca mi-a retezat orice tentativa de exprimare a ideilor mele. Dat fiind faptul ca scriu de cand ma stiu, cand s-a intamplat ca parintii mei sa descopere, un adevarat circ s-a construit pe pielea mea. Cel mai greu mi-a picat urmatoarea vorba: inceteaza, imi faci rau cu scrisul tau!
Cunosc vinovatii incarcerarii sinelui meu.
In 2007, cu primul text de pe blog, am spart un lacat. Insir de atunci cuvinte fara sa-mi pese de parerea cuiva, ma manifest in litere si torn ce intelesuri doresc eu. Iar furia mi-e pe masura atunci cand mi se cer explicatii de apucaturile literaturii mele.
Mutenia mi-a afectat gesturile, nu respectul de sine.
Ma respect intr-o lume ce abunda de frumos artistic. Scopul acestei povesti in care eu ma dezvolt ca blogger este imperativ unul de educare a mea cu niste valori spirituale.
Fiind o eleva destul de silitoare, dezvoltarea intelectuala a dat roade, acum vreau sa ma eliberez si gestual, poftesc acum sa ies in fata, iar cea mai buna cale de a ma obisnui cu dezinhibarea o constituie caraghiosul.
Vreau sa incep sa ma fac de ras.
Lectia 1.

Un prieten apropiat si unul departat imi muncesc capul de cateva ore. O poza a prietenului departat imi aduse in atentia dezamagirea. Un sentiment prabusit al asteptarilor parintesti.
De aproape 11 luni imi slefuiesc si eu fiinta cu acest statut, iar dorinta mea ca mama infatiseaza doar sanatatea, vreau un organism sanatos pentru fata mea. Viitorul pretentios ma ingrijoareaza oarecum, asteptarile mele de la ea.
Azi perorez cu intelegerea si toleranta in alegerile copilului meu. Am vazut in jurul meu consecintele parintilor dezamagiti de copiii lor si acest subiect ma indispune si ma infurie in egala masura. Toleranta mea se opreste la definitia cuvantului ingerinta.
As face afirmatia ca o sa-i las Marei ultimul cuvant in toate deciziile importante legate de viata ei, dar cunoscandu-mi caracterul banuitor, e suficient sa pastrez mereu o alarma la nivelul constiintei. Intotdeauna imi iau un 1% de neincredere in orice persoana, chiar si in mine.
Nu am incredere in mine, in educatia si forta mea de a lasa fata intr-o iluzorie libertate umana. Si tocmai de aceea mi-am propus o munca nesfarsita cu creierul meu, accept orice activitate de resuscitare si mentinere a mintii zdravene.
Prietenul apropiat, subiectul ce-l constituie pentru rationare, ma framanta de la o urare facuta. I-am urat pentru noul an multa meditatie, iar tonul folosit a fost unul serios si indeosebi grav. Iubirea de sine si iubirea pe care o daruiesc trebuie sa aiba un jumate plus unu idei despre viata comune.
Ideile astea ne permit un ras strasnic in orele de batjocura ale vietii.
Rasul si forta mea stau in oameni, in manunchiul de oameni carora le daruiesc firmituri din sufletul meu, iar preeminenta mea mi se trage din toleranta si acceptare.
Cuvintele astea imi dau impresia ca sunt o invingatoare.
Imi contorizez faptele ca sa am si certitudinea victoriei.
In deceniile urmatoare o sa scriu si raspunsul.

Un gand bun.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am ocolit cuvintele zilele astea, m-am indeletnicit cu activitati casnice si am privit cum imi creste pruncul. Craciunul inca ne inconjoara si despre el am sa astern aici cateva impresii.
Personal, la fiecare Craciun am asteptat ceva, inca astept. Magia, minunea, bunatatea. Am bifat 27 de sarbatori de iarna, iar trecerea lor ma determina sa ma pregatesc mai bine sufleteste pentru anul viitor. Sufletul mi-e compromis, se zbate in adulmecarea magiei si se imprastie intr-un nimic cu miros de brad. De brad imi agat toata copilaria si curatenia umana.
Ce e Craciunul?
O nastere. Anul asta am nascut si eu, cu dureri si multe lacrimi. Cunosc minunea. Bunatatea mi-a ramas straina insa, maternitatea nu m-a facut mai buna, de aceea pandesc magia. Am pandit-o cand eu insami prindeam contur rostind mama, o pandesc si acum cand mi se adreseaza peltic mama.
In jurul meu, acel spatiu uman al increderii si prieteniei, am auzit diferite pareri despre Craciun. O parere desluseste plictis si dispret. Asocierea Craciunului cu imbuibarea, cumparaturile si culoarea rosie duce lesne la asemenea stari, dar o clipa de inchizi ochii, pleoapele se infierbanta cu imagini ale mamei. Reprezentarea mea contureaza o femeie mica de statura, cu un par negru si lung, cocotata pe o masa pentru a prinde perdeaua la geam. Geamul e inghetat, iar afara, copiii striga sa fie primiti cu colindul. Magia.
Craciunul devine astfel cuvantul ce descrie o nevoie, nevoia de mama in toate simtirile noastre, nu ca prezenta, ci ca o forma de viata.
La fiecare Craciun, impreuna cu Isus, respiram prima gura de aer a vietii pamantesti. Traim sau ne amintim ca traim.
… de Craciun!

Copiilor nostri le-au crescut dinti.
Musca din bunici si din parinti,
Din vazduh si din pamant,
Din morti si din mormant.

De la ora opt a noptii de 16 decembrie port versurile astea in mine. De rostirea lor se facu responsabil Tudor Gheorghe.
Mi-e atat de greu sa ma adun, stersei deja de patru ori introducerea, imi fug cuvintele din minte. Inca mi-e rusine, inca plec capul si ma infior cu amintirea mortilor.
Varsta mea nu cunoaste disperarea noptilor de 16 si 17 decembrie 1989, dar sufletul e dispus sa primeasca amintirea si respectul pentru niste eroi necunoscuti.
Degeaba?
Titlul spectacolului de asta seara, cu un repertoriu al disperarii, al rusinii, al ironiei si putin al Craciunului. Cu orchestra, cor si o trupa rock, Tudor Gheorghe facu o sala intreaga sa constientizeze o disperare cu care romanii se incapataneaza sa traiasca.
Ne-am uitat mortii, aia, de s-au lasat lasat ucisi in numele libertatii.
Conducatorii tarii defileaza prin nevoile poporului cu puterile sale discretionare, comercializeaza sarea din lacrimi cu scopul achizitionarii de vile in tarile calde.
Disperare si rusine.
Dar si ironie, zambete si colind. Asta imparti muzica lui Tudor Gheorghe, culmi de disperare cu versuri triste si acorduri de chitara electrica, zambete cu zeflemea politica, destindere cu colinde.
Degeaba?

Mai am cateva pagini pana la pateticul gest de a lasa coperta sa etanseze povestea balenei albe. Apoi o s-o las pe piep si o sa oftez, garantez asta, deja inchisei ochii si derulai un generic al atator carti precedente. Ce nu o sa adaug eu acestui roman este efectuarea unei recenzii.
Asa zisele „carti mari” o sa le las intr-o seama de critici profesionale. Afectiunea mea ar aduce doar efuziune, nici o noutate.
Totusi, o sa insir mai jos tot ce am invatat eu nou din Moby Dick.
– mi s-a facut cunoscut numele lui Jean Francois Champollion, arheolog francez, primul care a descifrat hieroglifele Egiptului antic.
– sensurile conotative ale cuvantului leviatan. Cercetarea m-a purtat pana la Thomas Hobbes si lucrarea sa fundamentala, Leviathan.
– sursa ambrei e bifata acum, dau mai departe informatia curiosilor si necunoscatorilor. Aceasta substanta ceroasa cu miros de mosc se formeaza in intestinul casalotului.
– delfinul este un fel de balena de talie mijlocie, nu aveam habar.
– unii pesti, de exemplul codul, pot sta in adancuri chiar un secol sau doua, fara sa iasa la suprafata.
– fratele Jonathan, formula ce te duce cu gandul la americani, fiind o porecla colectiva a lor, asa cum John Bull e porecla data englezilor.
– printre altele, mi-a atras atentia asupra canibalilor. In echipajul balenierelor din secolul XIX se gaseau destui canibali. Informatia mi-a calmat nelinistea si teama iscata de acesti salbatici. Antropofagii se hranesc cu carne de om, dar asta nu inseamna ca poftesc uitandu-se la un semen al lor, nici eu nu pofesc la carne cand imi plimb privirea pe porci sau alte animale.
– un nou cuvant invatat, spermantet, substanta obtinuta din craniul de casalot si intrebuintata in cosmetica.

Abandonez cunostintele cu liniuta si ma limitez. Recunosc ca un sertar al memoriei e burdusit cu invataturi despre balene. Cetologia a renuntat sa fie doar un cuvant cunoscut, a ajuns sa fie un studiu de care sa am intr-o masura mica habar.
Eruditia lui Melville mi-a revenit si mie intr-o maniera lejera. Departe hat de a ma simti constransa sa invat, unele informatii s-au asezat frumusel si nepretentioase in memoria mea de lunga durata, sper!