La Timisoara

…si la Severin

[vodpod id=ExternalVideo.946003&w=425&h=50&fv=]

Intocmirea fiintei mele numara azi si descrierea de proaspata mamica. Inainte… Lumea se imparte, intr-adevar, in dupa si in dinainte de maternitate.
Dinainte era perfect acum un an. Gandeam asta, simteam tot asta, aratam asta. Egoismul meu, inca la locul lui, nu permitea rahat, lapte, barbite, plansete.
Astazi nu permit, adopt grija ca o inalta manifestare a iubirii pure. Nu sunt vorbe sau alcatuiri de sensuri, deoarece la intrebarea cum este sa fii mama? , dupa imediatul raspuns frumos, dar obositor, am descoperit ca ma simt excelent.
Omul se simte bine cand iubeste, nu?
Iar eu iubesc…

Ma tot obsedeaza doua imagini, doua amintiri. Acum ma gandesc la verbe. Intru descrierea celor doua imagini, doar verbul este necesar, celelalte parti de vorbire se pierd nedeslusit.
A napadi, a sufoca, a uimi.
Ma napadesc sentimentele dintr-o cartulie de psihologie, ma sufoca emotia instinctului rasei umane, ma uimeste resemnarea determinata de societate, de reguli.
O intalnire, o vizita.
O prietena mi-a calcat pragul impreuna cu fiul ei, un prunc aflat la primii pasi. La o imbratisare a lor mi-am permis sa fiu indiscreta, nu mi-am plimbat privirea, ci mi-am odihnit retina pe chipurile lor. O manuta dolofana mangaia duios fata mamei. Sinceritatea. Niciodata nu am vazut-o pana in momentul acela. Ce tablou! Ce icoana de purtat in suflet pana-n viata de apoi.
O acordare de prioritate.
Am oprit cuminte la o trecere de pietoni. In marginea trotuarului un batranel astepta linistit sa traverseze strada. S-a instalat asteptarea soferului si a pietonului. Eu asteptam in masina, batranul astepta in strada. Dar el nu s-a miscat. Cu capul plecat in jos, cu o educatie a marlaniei din circulatia rutiera romaneasca, persoana in etate a permis unei cutii de fier dreptul lui. Nu a cedat, deoarece resemnarea in fata mitocaniei s-a intamplat intr-un timp trecut. Iar trupul lui garbovit si chipul melancolic mi-au devastat forul interior.
Verbul, doar verbul, celelalte parti de vorbire se pierd in nedeslusit.

Scriu repede, scriu asta seara intr-o prospetime de emotii.
Imi place teatrul.
Ma incanta muzica.
Ma ademeneste literatura.
Arta imi traseaza pe chip si pe trup un contur al individualului. Cand indraznesc sa ma privesc, sa ma ascult, imi simt insusirea de a fi unic, conturul invizibil, dar actual al trupului ma infioara.
Azi, pe scena teatrului din Timisoara se juca piesa Egoistul. Nu va urma o cvasicronica a piesei, voi aduna insa literele de pe tastatura intr-o apreciere.
O lacrima in coltul ochiului constitui rasplata unei somitati, un cuvant rece, dur, ba chiar grosolan. Insa ce termen sa aleg pentru o insipida si rapida descriere a lui Radu Beligan?
Aplauze.
Freamat.
Entuziasm.
Oamenii talentati sunt si mari culegatori.
Radu Beligan culese asta seara un numar finit de spectatori dintr-o mizera realitate a unei scaderi de 25% din salariu.
Cum putem, in senectute, sa adunam si noi roadele unei munci bine facute?
Doar visand, sa inchidem ochii si sa ne visam perfectiunea doar acolo unde este posibila, in meseria pe care am preferat-o.

Omule, iti iubesti mama?
Ai jurat sa-ti iubesti si sa-ti respecti mama?
Juramintele.
De ce trebuie sa juram credinta, iubire, respect?
Sentimentele, nefiind masurabile, doar comparabile, ma indeamna la o analiza si o observatie pertinenta. Iubirea nu se termina, nu are final, se naste si atat. Un inceput fara sfarsit!
Ce am constatat?
Mergi la biserica, fagaduiesti iubire, iar apoi adulmeci un divort. Unde e iubirea? Iubirea nu are sfarsit. Iti iubesti in continuare mama. S-a ispravit pasiunea, asta e teoria mea, dar iubirea dainuie. De aceea nu pot intelege atitudinea oamenilor divortati sau despartiti.
Seara de seara, zi de zi au impartit o perna, au admirat aceeasi imagine din dormitor, si asta cativa ani. Apoi se instaleaza nu se cuvine, imediat dupa despartire.
Nu se cuvine sa te mai intalnesti cu fostul, nu se cuvine sa-l mai iubesti pe fostul. Acest verb pacatuieste doar din comoditatea oamenilor.
Ce nu se cuvine este tocmai ipocrizia. Atat.
Nu-mi poate fi indiferenta o fiinta cu care am impartit vise, imagini, strangeri de mana si zambete. Port in mine cultul prieteniei, ma atasez cu vise, imagini, strangeri de mana si zambete de geamanul de langa mine.
Simt si traiesc totusi greutatea verbului se cuvine. Oamenii dau intaietate cercurilor, inainteaza intr-o relatie pana o inchid, iar din acest punct porneste nesiguranta si insatisfactia. Punctul asta confunda pasiunea cu iubirea. Iar de aici e musai sa vorbesti.
Intinsi pe pat, in bezna, in soapte, daca nu ne regasim carnea cu pasiune, sa ne redescoperim sentimentele, despartindu-ne in iubire.

Copiii, adultii si batranii, 3 cuvinte, 3 substantive, 3 momente ale omului…
Ma opresc acum asupra momentelor. Copiii si batranii se trezesc in zori, ii lasa sau ii indeamna Dumnezeu sa priveasca lumea cu ochii larg deschisi. In orizontul lor limpede, adultii isi mijesc ochii, isi taraie trupul.
Ma tot intreb, de ce ne vor zeii somnorosi, greoi, lipsiti de voiciune in zori?
Mara mea imi zambeste larg in fiecare dimineata, iar eu abia ii pot intoarce un suras din cauza toropelii. Iar afara, ei bine, afara simt pe langa ureche şoapte de flori, de roua, de iarba, de Dumnezeu.
Degeaba inspir lacoma aerul, inefabilul se sustrage, se pierde, non comunicarea elementelor naturii si umane naste frustrare.
Ce ni se ascunde? Ce povesti se scriu pe langa noi cu cerneala incolora?
Poate cocosul canta pentru a intrerupe jocurile inconstiente ale oamenilor cu ale zeilor.

Cu fiecare zi strecurata de cer si pierduta de pamant, mamanu devine tot mai mult MAMA. La fel cum observ zilele fetitei si ale bunicii, una incepe sa traiasca, cealalta isi consuma sfarsitul. Desprind de aici doar frumusetea si iubirea.
La 26 de ani, dupa ce am pupat coconia, dupa ce am indragit adolescenta, tineretea imi permite sa afirm ca evenimentele si cartile prezentului meu s-au inlantuit cu viata. Timpul prezent al momentelor fiintei mele s-au fermecat cu coincidente din titluri de carti sau de spectacole.
Astazi citesc Muntele vrajit si tot astazi ma simt vrajita de noua vietuire. Experienta sufleteasca ma incarca de grija, de iubire, de o repozitionare in timp.
Aseara am urmarit noul spectacol al lui Tudor Gheorghe, Chemarea pasarii de acasa. Omul asta surprinde la fiecare aparitie. Compozitia reprezentatiei de ieri a redat muzica poeziei lui Mircea Micu. Muzica lacramoasa, coplesitoare din versurile dedicate mamei.
Notiunea de mama rascoleste si simtamintele mele de foarte putina vreme. Interiorul meu pare sa se transpuna pe scena, pe foaie, din voce de menestrel si condei de scriitor. Alegerile mele sunt de fapt o optiune a sortii, carnea si instinctul retragandu-se in fata vointei preeminente ce haladuieste in fiecare dintre noi.

Au plesnit mugurii, s-au netezit frunzele copacilor pe batai de clopote. Talanga, talanga…
Drumurile strajuite imi pleaca capul pe spate. Fixez o dâră de cer limpede si inspir. Nedeslusitul ma sfarteca la interior. Simt ceva, ceva neidentificat ce se substrage definitiei, cuvintele se desprind de intelesuri. Oare ce imi scapa?
Daca as putea sa ajung la linia orizontului m-as izbi. Pulberea din materialul uman s-ar asterne in strat subtire pe frunzele copacilor. O vara intreaga as fi leganata, susurarea mi-ar astampara dorul de fiinta care am fost.
Echivocul din simtiri mi-l potolesc printr-o redirectionare a gandurilor spre mundan. Imi privesc picioarele si ma percep lunga, mare, femeie, apoi ma intind, ma alint si descopar in scancelile mele gesturile mogaldetei care doarme in patutul de alaturi. Tineretea si inocenta mea imi deapana basmul intim al vietii mele.