Odata cu varsta…
Ma irita cuvintele astea alaturate, sensul lor da chipului o paloare defetista. Parca nimeni nu mai are incredere in batranete.
Ei bine, odata cu varsta, am realizat si am acceptat ca prieteniile se impart pe categorii.
Prietenii de suflet.
Ei sunt aceia care par sa fie nascuti cu tine. Privind in urma, ii gasesti intotdeauna langa tine. In zambete, in lacrimi, in plimbari, in certuri familiale, in isprave, in strangeri de mana si imbratisari.
Prietenii confectionati.
Ei sunt aceia care apar in diferite imprejurari. O nevoie poate scoate la iveala afectiune.
Prietenii mintii, ai nevoii spirituale.
Ei sunt aceia care iti satisfac mintea cersetoare de provocari transcedentale. Intalnirile cu ei se situeaza undeva deasupra lumii reale, unde grijile casnice si preocuparile mondene pica sub greutatea si obscurul subiectelor discutate.
Saptamana trecuta, la un pahar de ceai cu Sorin Oncu, am disecat interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea. Basarab Nicolescu si Pompiliu Craciunescu ieseau de pe gura si se asterneau pe o lista.
Mi-am amintit de anul IV de facultate, de cursul literatura si transdisciplinaritate. Atunci mi s-a facut cunoscuta poezia lui Pessoa si am digerat la spatiul plin de informatie dintre discipline.
Am adus in discutie teoria literaturii, am asemanat-o unui burete care vine sa stearga toate nebulozitatile pregatirii liceale la literatura.
Multi elevi ajung studenti si se exprima, la analiza unui discurs poetic, cu scriitorul vrea sa spuna.
Pentru elev, scriitor, autor, nataror inseamna cam acelasi lucru si de aceea, profesorii universitari lucreaza cu prescolari la stiinta literaturii, nu cu studenti.
Unii carcotesc chiar ca teoria literaturii este o disciplina prea grea pentru anul I.
Fals.
Teoria literaturii este stringenta studentilor de anul I de la literatura, teoria literaturii si un profesor idealist.
Eu l-am avut pe Tucan, pe Craciunescu, pe Gyurcsik, pe Babeti, pe Ungureanu, pe Vighi, pe Oprescu, pe Glavan, pe Valcan, toti indrumatori, pe langa cadre didactice.
Uneori, si dupa ani de la terminarea facultatii, le simt influenta in alegeri personale, in gesturi, in nasteri intelectuale.

De mult timp mi-a lipsit un program pentru seara de sambata, nu si aseara. Sambata asta, pana in miezul noptii ei, am frunzarit carti la libraria Cartea de nisip si am ascultat cativa scriitori invitati sa citeasca din operele lor. Proza si poezie.
La inceput, Radu Pavel Gheo.
Fragmentul pe care a ales sa-l impartaseasca cu cei prezenti mi-a revenit ca un shot, drogul fiind amintirea postcomunista. Cei nascuti in anii 60 sau 70 duc mai departe in perioada facebook aduceri-aminte despre chiloti tetra, embargou sau snicarsi.
Dupa stangace aplauze, intr-o deruta daca se aplauda sau nu, s-a asezat la microfon Bogdan Munteanu. Acesta, dupa o povestire putin sumbra, putin peste cadrul experientei, a avut audienta cu o alta povestire unde a satirizat delicios obiceiurile nuntii romanesti oficiata la mall.
Adela Dragomir, cu pronuntia ei velara, mi-a purtat mintile in inchipuiri serafice. Poti intelege rebeliunile oamenilor si printr-o imagine a aripilor pe care le purtam in spate, aripi mai mari ca trupurile noastre. Astfel ajungem sa ne calcam unii pe altii.
La final, Tudor Cretu.
Dintre toti, la Tudor Cretu sa mi se scuze subiectivismul. Am lucrat impreuna, intr-un interval scurt sau foarte scurt. Oricat ii apreciez stralucirea mintii si umorul distins, nu-i pot accepta caracterul.
Nu-mi place.
Separ totusi opera de om. Am ras copios cand a citit fragmentul ales pentru lectura. In senzatia antipatiei pentru om, i-am simtit forta narativa.
La final, ropot de aplauze.
M-am indepartat silentios si imediat ce am pasit in racoarea miezului de noapte, am inceput sa transform totul in poveste.
Sambata seara, un shot de literatura.

Nu am fost niciodata, din cate imi amintesc eu, acuzata de superficialitate, uneori insa, eu insami declar provocator ca sunt. O spun raspicat si numai cand se discuta despre frumusete si tinute vestimentare.
Imi plac oamenii frumosi si ingrijiti, mai ales eleganti.
Sa-mi cer scuze pentru asta? Sau sa consider asta un defect?
Am constatat, de-a lungul timpului, in diferite circumstante, atitudinea unor persoane mai neglijente in ceea ce priveste tinuta lor in raport cu cei ferchezuiti. Fie cu vorba, fie cu privirea, ironia si dispretul se desprind din discurs in etichetarea adeptilor rafinamentului lui Wilde si a urmaselor lui Coco Chanel.
Mi-am ales cu grija, pentru descrierea acestor persoane, cuvantul neglijent. Initial alesesem sa scriu lipsiti de interes, dar m-am corectat, ar fi fost o greseala destul de mare. Nimeni nu e lipsit de interes.
Oglinda inrobeste aproape pe oricine, iar supraeul lupta pentru perfectiune si sublim.
Persoanele neglijente se vopsesc, isi pun margele la gat sau fard pe pleoapa, randuiala asta tine tot de frumusete, nu de stil, dar stilul este un mod distinct cu scopul de a amplifica frumusetea.
Persoanele neglijente nu au stil si ii condamna pe aceia care deja il au.
A invata sa aiba stil le revine in constiinta ca o fapta reprobabila. Inca nu stiu sa raspund de ce.
Oamenii ar trebui sa stie ca ingrijirea si frumusetea tin tot de evolutie. Animalele salbatice ne pot ajuta, cum clipeste o girafa, cum alearga o antilopa, cum paseste un ghepard.
In safari am admirat nu doar frumusetea pura, ci si tehnica de seductie a animalelor.
Bineinteles ca animalele nu au o tehnica, dar stiu sa captiveze, pentru imperechere sau pentru ciuda omului care a uitat sa fie seducator.

Nota:
Rautate pentru alegerea mea in armonia vestimentara.

In timp ce eram la master, mergand grabita pe hol sa ajung in sala de curs, se poate sa fi calcat mai apasat. Cand am intrat, mai multi ochi pe mine si o voce:
Era evident ca tu esti, cine altcineva sa fi fost pe tocuri?

Edific stangaci, dar uneori cu succes, caracterul pe care il am. Uneori, temperamentul, cel preponderent innascut, reuseste sa mistuie cu energia si nervii, izbanzile mele cu mintea.
Toata latura mea energica scuipa venin. De la nastere, am incercat sa fiu mai atenta la aceste pierderi ale controlului. Am cerut ajutor.
S-a intamplat sa fiu luata si in seama, nu numai peste picior, si am primit o carte spre lectura.
Timp implinit, Duhul adevarului de Gregoire de Kalbermatten.
Primele pagini m-au sedus copilareste cu senzatia de poveste, putin peste 20 de pagini, mi-am schimbat pozitia trupului si am continuat curioasa.
O arsita mentala mi-a lasat impresia ca in paginile urmatoare am sansa sa-mi lamuresc nervii. Mi-am facut notite si biletele galbene au aparut deasupra patului. Am memorat chakrele, am retinut canalele de energie Ida si Pingala nadi, am murmurat cu oarecare emotie Kundalini.
Scolareste, mi-am scris chakrele pe degete, si astfel, degetul mijlociu imi revine acum cu aspectul evolutiei si bunastarii. Degetul mijlociu ridicat nu mai ofenseaza sau plictiseste, cel putin pe mine. Grobienii iti amintesc doar evolutia ta in comparatie cu lancezeala lor din lumea instinctelor primare.
Undeva dupa o suta de pagini, orice fascinatie a incetat. Eruditia scriitorului a imprastiat fragila legatura dintre mine ca cititor si invataturile lui Nirmala Devi.
Multe cunostinte, religii, mitologii, filozofie, psihologie, psihiatrie.
Multa morala.
Am dus cartea pana la capat dintr-un fel al meu de a fi, o carte dusa la bun sfarsit imi da dreptul sa mazgalesc aici cele cateva randuri alcatuite cu impresii, placute sau neplacute.
Orice carte dusa la bun sfarsit o consider o izbanda, oricum castigi, chiar si numai cu folosul de a o da ca exemplu, fie el si negativ.
In final, nici o rezolvare pentru nervii mei.
Dar totul se afla in mine, printre randuri, asta am cernut si am retinut. Dumnezeu, puterea, izbanda si realizarea sinelui se afla in mine, nu in religii, cu atat mai putin in institutii crestine.
Cartea mi-a fost imprumutata de cosmeticiana mea, o femeie cu simturile muncite si active, iar acum o saptamana sau mai mult, i-am formulat si ei in cateva randuri, avand grija sa fiu respectuoasa, clara mea respingere a invataturilor. M-am si justificat marturisind despre mine cat sunt de sceptica si bruta in Biblie. Nu am material in mine dispus sa creada cu suficienta tarie.
Ea mi-a raspuns calm:
Ai.
I-am multumit pentru incredere, iar eu am revenit la munca mea de cautare a unui ceva sau cineva cu leac pentru nervii mei.

Port in mine fascinatia scolii lui Noica si invataturile lui Josef Knecht. Ma obsedeaza. Ideea unei izolari, nu ma hazardez sa amintesc de asceza, mi se impune de fiecare data cand citesc lucrari ce trateaza problema realizarii sinelui, perfectionarea fiintei, munca in folosul sinelui.
Imi imaginez de fiecare data o indrazneala de a suspenda orice activitate prezenta si de a pleca sa-mi caut un locsor linistit in munti, la o manastire sau o simpla cabana si sa ma abandonez o saptamana contemplatiei.
Fara telefon, fara laptop, fara prieteni.
Stabilesc doar un interval, caci uneori si gandul nimiceste, iar intentia de a renunta la orice mijloc de comunicare imi provoaca sistole puternice.
In secunda asta, sunt extrem de hotarata de a-mi onora ideea.
Desi citesc mult, am diverse activitati culturale, iar pretentiile mele cer un caracter sensibil, organizarea mea sociala imi scade din calitatea fiintei. M-am uitat intr-o zi piezis in dulap la ceasul meu Omega.
Asta sunt eu, suport pentru accesorii scumpe? Ma inchin atat de mult pantofilor de la Prada si gentilor de la Louis? Mi-e imposibil sa raspund, caci cartile imi ofera momente ce depasesc cadrul experientei, iar pantofii si gentile imi creeaza stari reconfortante.
Ma simt cel mai bine cand citesc, iar asta ma determina spre instigare, ma provoc si provoc pe oricine la o izolare aproximativa.
Sa renuntam la telefon, laptop si prieteni pentru o saptamana, sa ne luam o saptamana dintr-un an si s-o dedicam sinelui.
Contemplatie, meditatie, introspectie…

Sunt mama de un an, cinci luni si patru zile. Adaug patruzeci de saptamani de sarcina si socotesc de cat timp nu prea mai cunosc odihna. Nu am duminici, nu am vacante. Si in lipsa Marei, ochii mei se deschid tot la ora sase dimineata. Dupa ce ma linistesc singura, imi repet ca Mara e la mamanu si pot sa lenevesc in asternut, atipesc cu un oribil sentiment de vinovatie. Orice minut peste ora sapte ma impute de somn, nu mai pot sa dorm, desi uneori imi doresc sa ma asez in pat si sa dorm saptamani.
De la nastere, si continui si azi, beneficiez de ajutorul lui mamanu la cresterea Marei. In general, diminetile sunt ale mele, am cu Mara ritualurile noastre, laptic, olita, joaca de una singura in tarc, mic dejun, joaca in curte cu Leto si la cutia de nisip, apoi somn.
De somnul ei profit de fiecare data altfel, citesc, uneori scriu, altadata raman in fata televizorului holbandu-ma la Crimele din Midsomer, ma spal pe cap sau adun din casa dezastrul pe care reusim sa-l facem in fiecare zi.
Mami.
Mai nou asa ma cheama la ea cand se trezeste, iar de la amiaza, sa fie unu, sa fie doua, sa fie trei, Mara merge la mamanu.
Raman singura si recunosc ca ma bucur din plin.
Nu tanjesc dupa viata mea dinainte de Mara, dar o firmitura din acest dinainte imi e imperios, anume clipe de desfatare cu mine.
Mamanu ma lasa sa adun firmiturile si sa fiu incantata cand firmiturile descriu texte pe blog, pagini de carte citite, intalniri cu prieteni, participare la vernisaje, calatorii. Ma intorc la fetele mele seara, sa fie sapte, opt sau noua.
Daca e sapte, uneori mai merg cu Mara in parc, m-ati recunoaste dupa fusta prea scurta, rochia prea lunga sau sandalele total nepotrivite pentru nisip.
Asta sunt eu.
Fug de mamici si de copii, zambesc cand nu am ce face si vorbesc cu oarecare stanjeneala. Copiii continua sa ma irite si sa ma faca sa ma pierd in fata lor. Doar pe Mara o ador si ma topesc dupa ea.
Am scris acest post cu intentia clara de a ma prezenta ca mama, dar nu o mama care refuza ajutor, nu o mama care uita de sine, care ocoleste coaforul, care discuta doar despre plodul ei.
Sunt mama unei fetite dulci, si pe langa enorma fericirea pe care o simt cand face caca la olita, da, fericirea mea consta uneori si in cacat, devin extatica si cand gandurile mele ticluiesc fraze despre Musil, Kelemen, Nae Ionescu, rochii Diana Bobar, bijuterii Josephine, ipostaze ale Dunarii, controverse amicale sau interpretari despre minunata patrie.
Nu pledez pentru felul meu de a fi, dar sustin momentele petrecute in compania sinelui. O minte sanatoasa, pe langa trupul sanatos, mai cere si meditatie, si introspectie, si grija.
Am intalnit putine mame cu grija si pentru ele, doar pentru copii.

„Numai femeile mai pot trai in imputitul asta de capitalism.”

Fraza furata cu urechea stanga, ieri dimineata in Piata Operei din Timisoara.

Sambata dimineata, inaintea cocosului, intram in baie cu ochii carpiti, cum expresia bine traduce pozitia cersetoare a pleoapelor, ca sa-mi spal capul cum zicea un vechi prieten, cu diferenta ca el isi nota si pe hartie.  La 7 jumate sarutam obrazul prea dulce al fetei mele, iar la 8 deja lasam in spate Timisoara.
O lasam cu o stare a nestarii. Destinatia: Targu Mures pentru o vizita demult promisa boemului Parjolea.
In afara drumului Timisoara-Severin, nu am mai calatorit niciodata singura cu masina, iar premiera aceasta ma bucura la fel de mult cat ma umplea de nelinisti. Am ratacit de cateva ori drumul, m-am intors, am ocolit, am profitat de ore pentru meditatie si visare, din visare m-am oprit cand masina deja parasise carosabilul. Visatorii sunt cam neghiobi la volan.
De pe geam, admirand patria, prima oara am cugetat cu imprecatii. Nu falsific in scris, manifestarea vulgara a gandurilor mele.
De unde dracu sentiment de siguranta ca esti la tine in tara si te descurci orice ar fi?
Dupa Deva, am redus admiratia de la patrie, la local. Ceva normal plutea in aer, desi ma apropiam de zona cu conflict intre romani si unguri. Campurile ingrijite, oamenii si masinile la munca. Mustea de frumusetea muncii campului.
Apoi, pe autostrada Transilvania, am avut senzatia ca am trecut in Germania. Bucla aceea din autostrada m-a facut sa inteleg pentru prima data frumusetea autostrazii, am admirat-o ca pe un tablou.
Targul Mures este frumos si szep.
Seara, plimbandu-ma cu boemul Parjolea si un prieten al acestuia printr-un parc de agrement, am retinut o alta informatie, nicaieri nu se mananca mai bine ca in Transilvania. Am ajuns din frunce in frunce.
Perfectul meu simplu a deranjat si el, deja ma amuza tonul si incapatanarea, ba chiar convingerea diferitelor persoane pe care le intalnesc, ca ma pot determina sa renunt la el mai ales cu justificarea ca suna asa de urat.
Farmecul meu sta si in perfectul simplu la fel de mult ca in chipul dragalas.
Am luat un gand si pentru Oltenia, nu mi-a venit nimic in minte ca specific, doar o caldura sufleteasca mi-a pus un zambet subtil pe fata. Acolo m-am nascut eu.
Mda, se poate totusi ca fruncea sa fie in Transivania.

Sunt placut impresionata de ce ai scris cu mentiunea ca piesa era un lied clasic -HEIDEN ROSELEIN – si este de FR.SCHUBERT -in traducere-TRANDAFIRUL.Ai prins exact esenta trairilor noastre scenice,emotiile si sentimentele care ne cuprinsesera .In spatele acelor momente trebuie sa iti spun ca m-am tinut de promisiune ….copilul a luat la craiova ,la festivalul potativul veseliei,trofeul festivalului.Nu pot sa iti spun ce munca e in spate…..Astept oricand o invitatie la orice fel de manifestare culturala interesanta!!!!!oricand cu mare placere!

Gina Ispasoiu

In 24 iunie, cand ziua pregatea noaptea pentru cerurile deschise, am purces spre Severin. Orasul de la Dunare a fost in intervalul 24-26 iunie gazda festivalului Blue Danube, o initiativa a Consiliului judetean in parteneriat cu Serbia si Bulgaria.
Jurnalistic, m-am achitat de „CE”, ce a fost la Severin?
Nu o sa merg mai departe cu DE CE sau CUM.
O sa mazgalesc in continuare despre niste copii si o doamna profesoara, care au incantat niste gura casca participanti la un vernisaj. Imi amintesc ca ma plimbam prin incaperea special amenajata pentru expozitie, plimbandu-mi ochii de la simeze la o prietena coplesita de emotiile vorbitului in public, cand niste maini mi-au atras atentia. Un copil deja canta, iar vocea lui imi facuse pielea de gaina, dar miscarea domoala a mainilor m-a aruncat in visare.
Am simtit cum ma imblanzesc, o vraja linistea potopul mundan de griji al omului civic si seducea cu muzica.
Mi-am ridicat ochii de la maini la chip. Am intrezarit mandrie si satisfactie pe figura usor lucioasa a profesoarei Gina Daniela Ispasoiu. Cat de hulpava i-am simtit inima, momentul acela, minutele interpretarii unei arii clasice de Victor Neacsu, un copil de doar 8 ani, ii hraneau sufletul.
Am clipit scurt si mi-am mutat privirea.
Am acceptat mut si nestiut aproape destinul. Fiecare are rolul lui, iar unii profesori, vorbesc de indrumatori si sfatuitori, nu de aceia care si-au ales doar o meserie, iti impun sa te nasti a doua oara, de data aceasta tipatul de durere relevand caracterul si nu viata.
Victor Neacsu, Andreea Pacioaga si Ioana Patuleanu sunt 3 copii talentati pe care i-am ascultat cu ocazia festivalului de la Severin, iar auditia mi-a fost si mie hrana pentru suflet.
Le multumesc frumos si foarte frumos.