Saptamana trecuta, vineri, urcam scarile Facultatii de Arte din Timisoara pentru a participa la o expozitie de creatie vestimentara Diana Bobar.
Si le urcam lent, cu o respiratie sacadata si enervanta, cu gandurile aiurea.
Din margine de mansarda, am privit lumea adunata, schitele expuse, modelele scheletice cu chipuri desenate si bluza fara contur precis, diafana a Dianei.
Sorbind un ceai fierbinte, putin dupa incheierea prezentarii, am format o factiune bizara si mixta. Designeri, fotografi, profesori, mazgalitori ne-am dezlegat limbile cu mormoni, jurnale de amanta, fetusi si religii.
Mai tarziu ne-am mutat, aproximativ acelasi grup, intr-un bar din Unirii. Timpul a profitat de taifas si s-a accelerat.
Mana aceea de oameni care ne-am adunat intr-un colt intunecat din Dominion s-au sedus si corupt in pareri si sentimente.
Edificarea mea sociala si umana se desfasoara de atata vreme printre prieteni si cunoscuti, incat uitasem, pe alocuri, puterea de ademenire a omenilor noi. Spectacolul ce se da in timpul unor conversatii cu noi amici mi-a retinut, mai tarziu, inchipuirile.
Am cantarit, printre sorbituri de apa plata, vorbe, fraze, ocheade, zambete. Le-am desirat in simtaminte naive, asemenea unei foi albe de hartie, apoi am decupat, m-am indeletnicit sa incropesc colaje.
Cunostintele noi iti pisca personalitatea, ansamblul de trasaturi ale mele, ale tale sau ale lui se remarca. Felul tau propriu de a fi simte un pericol, cel al interpretarii eronate.
Semnale verbale si non verbale se alatura, se resping, se inlantuie. Lupti pentru tine, pentru a fi, pentru a-ti oferi o prezentare remarcabila.
Seara, cu capul pe perna, oarecum epuizata, am meditat putin la tot acest spectacol. Condescendenta, am inchis ochii nepasatoare.
Imi dau uneori osteneala sa nu ma perceapa oamenii gresit, iar apoi, ma invoiesc singura in impresii ca tocmai pojghita de anonimat ne face atat de seducatori, iar eu fara farmec si tainic nu as mai putea sa tanjesc dupa un loc privilegiat in lumea celor inzestrati.
Inspiratia poate sa ma respinga, dar nu si sentimentul de fiinta singulara.
2010
Randurile ce urmeaza constituie neindoielnic o rodomontada despre mine. Fudulia ma schiteaza verde sau intr-o paleta de culori, sunt coada paunului.
Stimata Dunia Tuel,
Referentii Editurii … au analizat fragmentul propus de dumneavoastra in cadrul Programului de Debut Literar, si au decis acceptarea la publicare in urmatoarele conditii…
Iar fotografia urmatoare reprezinta tineretea mea fara batranete. Un colt roziu unde alaturi de un prunc o sa am ocazia sa slefuiesc prudent relatia dintre Eu si copilul din mine.
Viermii si cuvantul
Tomata descoase:
„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”
(Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6)
Scriam chiar in textul anterior ca lipsa cuvantului scris din a mea fiinta ar aduce foarte bine cu o moarte simbolica.
Extinctia cuvantului, fara formule sau calcule matematice, m-ar anula. Eu pot intrema Eu-ul concept, personalitatea neobisnuita si singulara, reflectare particulara doar prin imbinarea de fraze. Atat.
In ceea ce priveste randurile domnului Popescu, Cristian Tudor Popescu, mi se par emfatice. Imateriale si impalpabile, cuvintele nu produc viermi, actiunea aceasta revenindu-i carnii.
Sa lasam cuvantului meritul revigorarii sufletesti, iar carnii sa-i pastram pacatul, spurcaciunea si frumusetea, mizerabila pe alocuri.
Asocierea, oricat de patetica sau poetica s-ar vrea, conceptul neavand o imagine acustica, comprehensiunea „se strepezeste” de bombasticul scriitorului.
Lipsa de prefacatorie
Trebuie sa scriu!
Vreau sa scriu!
Verbele exprima o actiune, cat conteaza aceasta actiune in creatie? A trebui si a vrea impun, si altfel imaginarul cheltuie nebuneste energie.
Deseori, ca si acum, stau incruntata si privesc in gol.
Sa renunt.
Cedarea in fata vacuumului, in fata unei spaime temporare m-ar anula. Fara carti, fara cuvinte, fara fraze intesate de sens as ramane doar o simpla demoazela.
Mediocritatea nu reprezinta o optiune, o pot rosti, dar niciodata nu as accepta-o.
Uneori, in semiobscuritatea camerei, privind cerul, ma intreb daca o sa fiu vreodata, intr-adevar, sincera cu mine, cu al meu condei, cu a mea incapatanare in ale mazgalitului.
Lipsa de prefacatorie, caci sunt prima actrita pe scena vietii mele, ar aduce foarte bine cu o moarte simbolica.
Viata ar fi totuna, tu sau el ati putea trai asa?
Pagina 429
La pagina 429 din Pendulul lui Foucault, editie revazuta, Polirom, 2005, s-a intamplat sa citesc o interpretare biblica. Transferul si transformarea simbolurilor asupra nuntii din Cana si a vietii intime a lui Isus.
In 9 randuri, Isus este stiinta, este semioza.
Isus este metafora Regelui Lumii, al fondatorului real al Rozacruceenilor. Si cu cine debarca Isus? Cu sotia lui. De ce nu se spune in Evanghelii cine s-a casatorit la Cana? Pai pentru ca era nunta lui Isus, nunta despre care nu se putea vorbi, pentru ca era cu o pacatoasa cunoscuta public, Maria Magdalena. Iata de ce de atunci incolo toti iluminatii, de la Simon Magul la Postel, se duc sa caute principiul eternului feminin intr-un bordel. Prin urmare, Isus e fondatorul stirpei regale a Frantei.
Randurile astea au iesit de la tipar in anul 1988.
Iar in 2003 apare Codul lui Da Vinci.
De ce a provocat Dan Brown „un fenomen”?
Isteriile astea ma duc cu gandul la naivitate, la persuasiune, la conspiratii. Instinctul needucat, barbar al fiecarui om. Intotdeauna gasesti o portita in constiinta simandicoasa a modernului dispusa la interpretare si reinterpretare.
Mereu, o nevoie latenta de mister izbucneste, chiar si printr-o manevra de marketing a unei edituri americane.
O mica parte din noi va ramane vesnic de necivilizat, astfel, eu raman convinsa ca nici o religie, credinta sau cultura nu va putea sa puna saua pe om, numai omul singur se poate distruge, autodistruge.
Propriul basm
Nu mai sunt o femeie frumoasa.
Negatia din aceasta propozitie a secundei prezente nu rezulta defel dintr-un moment trecut in care as fi afirmat ca sunt o femeie frumoasa.
Mereu mi-am zis si am soptit celor ce m-au ascultat ca descriu o domnisoara draguta, ascunsa, seducatoare. Niciodata nu mi-as fi colorat discursul si impresiile despre mine intr-o formula pauneasca.
Dupa opt luni de sarcina ma mahneste realitatea mea de demoazela. Tin mult sau prea mult la aspectul fizic. Ma uit minute in sir la mine in oglinda cu speranta sa descopar unele trasaturi osoase ce inainte nu le luam in seama. Farmecul femeii gravide nu ma prinde, nu-l zaresc.
Superficialitatea femeii m-a derutat. Tanjesc dupa tocuri, mi-am cumparat tocuri.
Nu gasesc in mine pareri de rau din cauza acestei descoperiri, ca si cum acesta lipsa de adancime mi-am recunoscut-o intotdeauna, sarcina doar m-a provocat s-o confirm, s-o spun cu voce tare.
Imi ofer tineretea fara batranete, imi traiesc propriul basm, si ma las totusi terfelita de sentimente sumare, abjecte, ignobile, iar eu pretenduiesc fapturii mele exigenta, autoritate, competenta.
Dorinta de bine
UN CRACIUN PLIN DE ZAMBETE SI VOIE BUNA!
Autor felicitare: Bogdan Mosorescu
Autor urari: Dunia Tuel
Cerneala sfioasa
In 23 octombrie postam pe blog un fragment din Rascola lui Rebreanu. Goliciunea unei femei, Nadina, schitata de un condei romanesc. Inca de atunci am promis sa revin cu o interpretare proprie la text. Aproximativ doua luni am asteptat. Am lepadat din constiinta informatiile despre Rebreanu, despre scriitura lui, romanul lui.
Ingenuu.
Mi-am nivelat documentarea, am tocit-o in asa fel incat azi ma prezint, incantata, candida in fata randurilor rebreniene.
Si o prima constatare m-a mahnit oarecum. Fragmentul ales de mine, decupat din intreg, fara trimitere la autor, ramane doar un simplu text. Unul neindemanatic chiar. Stilul pudibond apleaza in repetate randuri la punctele de suspensie ca tehnica de aţâţare, dar mai ales ca modalitate de sustragere sireata in fata stangaciei.
Cuvintele se insira.
Incipitul apartine descrierii, imediat intrerupta de o justificare, la randul ei filtrata printr-o senzatie. Un martor asigura cele incropite de autor.
Nepriceperea aceasta m-a pus oarecum in incurcatura. Bineinteles ca m-am intrebat de ce?
Rebreanu, barbatul, cu siguranta a iubit, a sifonat cearsafuri, a muscat carne de femeie. Dar in literatura nu si-a permis sa fie sincer. A garnisit putina scriitura cvasierotica intr-o cerneala sfioasa.
Ah, patima tu! Destrabalarea si literatura, scriitorul si barbatul.
Spre final, omul de litere incaleca barbatul. Revine la un sentiment religios, iar Petre suspina asa cum ii sade bine unui personaj romanesc, schitat cu dexteritate, niciodata conturat ca un eminent.
Fa ce te-o indrepta Dumnezeu, cucoana, numai nu zabovi deloc…
Iubirea e pe 14 februarie
Daca va ingrozeste, dar va si fascineaza in aceeasi masura afirmatia iubirea e pe 14 februarie, dati un click pe urmatorul link.
Macar de ar fi zis ca e in 24 februarie, si barem sa nu nasc in 14 februarie!
