Voiam sa scriu acest post in 14 februarie, dar sunt prea plina de el asa ca o sa-l desfasor acum in concepte si judecati. Am de data asta si o dorinta, sa obtin unele imagini ale celor ce citesc. Cine surprinde cuvintele mele intr-o imagine oricat de estompata, il rog sa ma anunte cu un comentariu.
E o declaratie de iubire acest post.
Educatia mea imi permite sa vorbesc despre unele trairi ale mele abia dupa ce a trecut un timp, intervalul de care o sa mazgalesc acum se intinde pe un an.
In februarie anul trecut, in dimineata zilei de 14, intr-o duminica insorita m-am trezit cu o stare de bine, desi numaram cateva nelinisti. Sarcina mea se apropia de termen, de doua saptamani stateam dilatata vreo 3 centimetri, far fata mea nu voia sa vina.
Imi luasem gandul de la un soroc si acceptasem ideea perfuziilor sau chiar a operatiei de cezariana. Asadar, in 14 februarie, am luat un pranz copios, mi-am facut un dus indelungat, iar apoi m-am asezat lejer in pat sa urmaresc filmele mele preferate de pe Hallmark. In margine de pat, rasfoind o revista in timpul reclamelor uracioase, mi-am dat drumul pe mine, cel putin asa am crezut. Am mers la baie sa-mi constat rusinea, dar senzatia m-a pus pe ganduri.
Nesigura mi-am sunat doctorul si i-am zis ca s-ar putea sa mi se fi rupt apa. Am fost chemata la spital.
L-am sunat pe Fat Frumos, pranzea si el atunci, si l-am chemat calma sa vina si sa aduca si geanta pregatita pentru nastere. In doua minute imi respira in ceafa si imi tipa de undeva de sus, eu fiind in genunchi stergand apa, care imediat ce am inchis telefonul mi-a inundat putin baia.
Am trecut s-o luam pe sora mea in drum spre spital si am pasit zambind in sala de travaliu. Am cerut singura sa mi se faca ceea ce trebuie facut inainte de o nastere si m-am asezat in pat, ma astepta de vreo 3 zile cand mai fusesem internata. Si contractiile s-au inmultit si s-au intarit. Am cerut epidurala cu siroaie de lacrimi pe obraji. Doctorul imi amintea de toate femeile care au nascut fara anestezie, iar eu plangeam in continuare. Asa ma manifest eu, plang, nu tip, nu ma zbat, nu bat campii, plang.
Mi s-a administrat epidurala, iar anestezistul m-a strigat bland mami. Hai mami, nu mai plange, vrei sa vina fata sa te vada asa?
Doar ca m-a facut sa plang si mai tare.
Am nascut la 19.15 sau 19.20. Nu stiu, biletele difera. Pe piept, Mara misca natang manutele, una atingandu-mi gura.
De atunci, am o viata cu Mara. Nu afirm ca nu am avut viata inainte de ea, viata trebuie respectata cu sau fara copii, stiu doar ca din 14 februarie anul trecut am o viata cu ea, si iubesc.
Pe langa iubire, mustesc acum de mila.
Pe langa iubire si mila, mai gasesc in mine afectiune pentru femeile insarcinate. Le-as imbratisa si le-as ajuta. Nu pot sa specific cu ce anume le-as ajuta, nu am concept, dar asta simt. Le iubesc pana nasc, apoi, nu stiu cum, mama fiind, innebunesti. Dar aici pot scrie un text separat.
Ma intorc la Mara.
De o saptamana lipsesc de langa ea si durandu-ma dorul de bucatica mea de carne, Mara, am dat peste cu aceste randuri. O iubesc pe fata mea.

Acest post il doresc o relatare, fara filtru sentimental, doar o expunere a unor activitati din aceasta saptamana.
Luni am zburat din Munchen spre Arvidsjaur, Suedia. Am aterizat la ora 14.30. In aeroport am fost asteptati de organizatorii evenimentului. Acum este intocmai nimerit sa spun ce eveniment.
Mercedes Benz driving events.
Toata saptamana m-am dat cu masinile pe un lac inghetat. Revin insa la ziua de luni. De la Arvidsjaur am fost transportati cu un autocar la Sorsele. Acolo ne-am cazat, iar imediat dupa ce ne-am lasat bagajele in camera ne-am reunit cu totii in fata hotelului.
Un grup de 11 persoane, eu ma numar printre ele si am partipat doar ca insotitor, ne-am urcat in masini si am mers pana la garajul Mercedes.
Masinile lustruite si impartite pe categorii asteptau pornite in fata garajului viitorii soferi. S-a mers la lac unde s-a luat o mica gustare intr-un tipi situat la mijlocul lacului. Tipi este o cabana micuta de lemn.
Dupa gustare, baietii si o duduie s-au dezlantuit pe lac in jur de 2 ore.
La sfarsitul acestor 2 ore ne-am inapoiat la hotel si ne-am reintalnit la 19.30 pentru cina.
Ziua de marti a inceput la 7 jumate. Ne trezeam, luam micul dejun, iar apoi oraganizatorii ne transportau la garaj pentru a intra in posesia masinilor.
Masinile, toate clasa C, erau totusi diferite. Un numar de, nu stiu sa spun insa cate, aveau tractiune pe spate, iar altele tractiune integrala. Redau explicatia lui Fat Frumos.
Soferii aveau circuite de facut, nu mergeau oriunde pe lac. In fiecare zi a existat si un concurs. La ora 12 jumate ne deplasam putin deasupra lacului si luam pranzul intr-un tipi mai mare ca cel de pe lac. Am fost ospatati cu ciorba fierbinte, picanta si mancaruri traditionale suedeze, carnea de ren si urs nu a lipsit.
Imediat masa terminata, ne inapoiam pe lac si pana la 16.30. soferii continuau sa se joace cu masinile pe lac. Reveneam la hotel in jur de ora 17.
Individual, 2 ore puteam face ce ne taie capul, de obicei ne taia capul prin dus si prin pat. La 19 ne intalneam din nou pentru cina.
Am facut asta timp de 5 zile, pana azi. Pe langa saniusul Mercedes, am mai luat parte la o plimbare cu snowmobilele si o plimbare cu sania cu caini. Intr-o alta seara s-au servit aperitive intr-un iglu, iar aseara participantii au fost premiati.

O sa pun acum cateva poze.
Evenimentul acesta a constituit pentru mine o experienta, am participat la el doar datorita lui Fat Frumos, un impatimit al masinilor si al acestei firme cu precadere. O sa revin in cateva zile cu sufletul la aceasta excursie.

Ochii.
Un card de fete, uneori existenta mea a numarat un card de fete ce au mancat, au dormit si au ras impreuna. Uneori am citit aceeasi carte. Si ochii au adunat cuvintele de pe pagini, caprui sau verzi, instrumentul ochi ne-a redat diferit povestile.
O carte comuna intre mine si ale mele prietene este Zorba grecul.
Ne-am formulat la comun un gand: pofta de viata a batranului macedonean molipsea. Individual, simtirea culeasa din marturiile scriitorului Nikos Kazantzakis ramane necomunicabila.
M-a umplut de dor de duca si de nebunie, dar si sufletul meu se perpeleste intre reguli de buna purtare si abandonarea tensiunii dramatice a omului creat de societate.
Pot sa ridic doua degete sus si sa cer voie? De fapt sa cersesc un botez?
M-as lepada.
M-as lepada de randuieli.
Mi-as permite sa traiesc doar.
Sa vad soarele cu impresia de intaia data.
Sa admir marea ca ceva nemaiintalnit.
Sa suport doar pacatul de a fi refuzat iubirea atunci cand am confruntat-o.
Te lepezi?
Ma lepad.

In seara de 14 ianuarie mi-am desfasurat realitatea obiectiva, de a admira o expozitie, la Muzeul de Arta din Timisoara.  Fara note despre eveniment, m-a atras numele celui care a vernisat. Horia Roman Patapievici.
Cand am ajuns, puhoi de lume din chiar usa muzeului. Am salutat in multime cateva cunostinte si am pasit in muzeu intr-o forfota de nedescris. Am inaintat pana aproape de prezidiu. Fluturele de la gatul lui Horia Roman Patapievici l-am zarit, cuvintele insa i s-au pierdut intr-un zumzet de voci joase.
Cu haina pe brate, nadusind pe sub rochie, m-am simtit ca la slujba de Paste. Ce analogie bezmetica!
Dupa terminarea discursului, mi-am lasat ochii sa vada si inima sa simta culorile de pe simeze. Verde, alb, puncte. Am plecat cu promisiunea sa revin.
Putin mai tarziu, astamparand setea cu o apa rece intr-un bar pe langa apropierea muzeului am constatat ca as avea ceva de expus in legatura cu evenimentul.
De ce Horia Roman Patapievici?
Pentru ce a venit puhoiul de lume? Pentru eveniment sau pentru reputatia presedintelui ICR-ului?
Inca nu mi-am raspuns, inca nu stiu.

Intr-un decor obscur, cu caramizi netezite, la o ora sclava crepusculului, Radu Paraschivescu si-a lansat in Timisoara noua sa carte, Fluturele negru.
Instiintata si invitata de Victor Marian, organizatorul evenimentului, reprezentant al librariei Cartea de nisip, am ascultat in clarobscurul Pubului Jaxx discursul scriitorului despre arta, personaje, negru, Caravaggio si Italia.
Ca orice intamplare ce-mi imbogateste propria poveste, evenimentul de ieri mi-a amintit de Italia. In urma unei calatorii inteprinsa in urma cu 2 luni la Lago di Garda, am revenit in tara cu sentimente puternice si luminoase despre Italia. Totusi nu am pomenit pe foaie sau pe blog de prapadirea mea sentimentala.
Hotarasem sa nu-mi placa Italia.
In Venetia am rezistat.
Peste amintirea Florentei am asternut un praf subtire de nepasare.
Dar Lago di Garda mi-a starpit orice incercare de impotrivire.
Imi place Italia, cu rusine recunosc ca m-as lasa adoptata de soarele ei. Imi trecu prin cap ca Italia s-ar putea sa aiba un soare doar pentru ea.
Lumina Italiei schimba dimensiunile si contextele inimii. In maruntaie creste buna dispozitie fara sa prinzi de veste. Inteleg acum mandria macaronarilor, ba chiar apucaturile fasciste.
Patima si nebunia iubirii, iubire de carne, de idee, de patrie se apara cu apucaturi de smintit.
Pe langa smitelile vechi, port acum si una noua, iar aseara, cu urechea plecata la Radu Parschivescu, Adriana Babeti sau Robert Serban, mintea mi-a calatorit si prin negrul reflectiilor mele.

M-am achitat de datoria de iubire. Fara sa incept cu un dar, marturisesc ca nu am ajuns s-o iubesc pe Iulia Hasdeu. O admir si in curand, la un pas pus intr-un lacas al Domnului, o sa-i aprind o lumanare.
Iulia Hasdeu, pentru cine nu stie, a fost fiica scriitorului Bogdan Petricescu Hasdeu. Copil supradotat, intelectuala, poeta, tanara a murit de tuberculoza la 19 ani. Imi pare sincer rau de varsta ei.
Jurnalul fantezist, pe care l-am citit zilele trecute, mi-a tinut o lectie de istorie pe care bucuroasa am primit-o. Ce usor te ajuta capul cand doresti si cu sufletul informatia. Regina Maria, regele Ferdinand, Zizi Lambrino, principele Carol mi-au colorat regal intelegerea.
Tot mai des ma cuprinde o senzatie de usi larg deschise in minte si in suflet.
Cuprinsul Jurnalului m-a facut sa realizez ca un copil, destept sau mai putin destept, nutreste in interior aceleasi sentimente de marire pentru sine cand va veni vremea maturitatii. Mi-am amintit vechi sperante, acum ponosite si uitate. Orice copil care a tinut o carte in mana s-a inchipuit un calauzitor al semenilor sai. Uneori adormeam seara scriindu-mi din minte un viitor de tar Alexandru I, de Rege Ludovic al XIV-lea sau de domnitor Cuza.
Maretia, recunoasterea, succesul si implinirea au curtat orice suflet sensibil.
Iulia Hasdeu, sub pseudonimul Camille Armand, ne poarta fantezist intr-o lume a reusitei profesionale. Construieste neobosit, dar cu un trup terminat, o cariera fulminata si recunoscuta de intreaga Europa pentru scriitoarea Camille Armand.
Ca regina, regina Iulia a Romaniei, se lasa iubita de intreg continentul european. A edificat prin voci, prin fantezie si dorinta viata pe care nu a apucat sa si-o traiasca. Cu un condei priceput, povestile i-au iesit dulci, copilaroase, pline de iubire si oarecum vizionare.
Intr-adevar nu simt iubire pentru aceasta nefericita copila, dar ii respect ambitia si pofta de viata. Destinul ei, povestea ei mi-a confirmat ca visele copilariei ii leaga pe oameni prin speranta si naivitatea cu care cred in realizarea dorintelor lor.
Fericiti aceia care nu scapa de speranta si naivitate.

Vreau sa invat sa ma fac de ras.
Mai exact, imi doresc din suflet sa fiu libera in gesturi. Unul din motivele pentru care am ales sa merg la un curs de salsa l-a constituit si nevoia mea de inlaturare a inhibitiei. De-a lungul verilor vietii mele am inregistrat multe momente de incordare maxima sau de mutenie.
Muschii s-au contractat uneori naucindu-mi sinapsele, contactul neuronilor devenind o ingramadire de complexe.
Niste nervi neputinciosi ma sacaie cu intrebari. Monologul face parte din instructia mea psihica. Ce fel de deficiente descriu?
Nu ma simt inferioara nimanui, nici macar in fata asa zisilor mei idoli. Totusi, o rusine imi arde obrajii. Mi-e teama de reactia, de rasul celor cu care sunt angajata intr-un dialog. Stiu si pe cine sa arat cu degetul, pe mama si pe tata. Pe mamanu ca a insistat sa ma invete ce e modestia, pe tata ca mi-a retezat orice tentativa de exprimare a ideilor mele. Dat fiind faptul ca scriu de cand ma stiu, cand s-a intamplat ca parintii mei sa descopere, un adevarat circ s-a construit pe pielea mea. Cel mai greu mi-a picat urmatoarea vorba: inceteaza, imi faci rau cu scrisul tau!
Cunosc vinovatii incarcerarii sinelui meu.
In 2007, cu primul text de pe blog, am spart un lacat. Insir de atunci cuvinte fara sa-mi pese de parerea cuiva, ma manifest in litere si torn ce intelesuri doresc eu. Iar furia mi-e pe masura atunci cand mi se cer explicatii de apucaturile literaturii mele.
Mutenia mi-a afectat gesturile, nu respectul de sine.
Ma respect intr-o lume ce abunda de frumos artistic. Scopul acestei povesti in care eu ma dezvolt ca blogger este imperativ unul de educare a mea cu niste valori spirituale.
Fiind o eleva destul de silitoare, dezvoltarea intelectuala a dat roade, acum vreau sa ma eliberez si gestual, poftesc acum sa ies in fata, iar cea mai buna cale de a ma obisnui cu dezinhibarea o constituie caraghiosul.
Vreau sa incep sa ma fac de ras.
Lectia 1.

Un prieten apropiat si unul departat imi muncesc capul de cateva ore. O poza a prietenului departat imi aduse in atentia dezamagirea. Un sentiment prabusit al asteptarilor parintesti.
De aproape 11 luni imi slefuiesc si eu fiinta cu acest statut, iar dorinta mea ca mama infatiseaza doar sanatatea, vreau un organism sanatos pentru fata mea. Viitorul pretentios ma ingrijoareaza oarecum, asteptarile mele de la ea.
Azi perorez cu intelegerea si toleranta in alegerile copilului meu. Am vazut in jurul meu consecintele parintilor dezamagiti de copiii lor si acest subiect ma indispune si ma infurie in egala masura. Toleranta mea se opreste la definitia cuvantului ingerinta.
As face afirmatia ca o sa-i las Marei ultimul cuvant in toate deciziile importante legate de viata ei, dar cunoscandu-mi caracterul banuitor, e suficient sa pastrez mereu o alarma la nivelul constiintei. Intotdeauna imi iau un 1% de neincredere in orice persoana, chiar si in mine.
Nu am incredere in mine, in educatia si forta mea de a lasa fata intr-o iluzorie libertate umana. Si tocmai de aceea mi-am propus o munca nesfarsita cu creierul meu, accept orice activitate de resuscitare si mentinere a mintii zdravene.
Prietenul apropiat, subiectul ce-l constituie pentru rationare, ma framanta de la o urare facuta. I-am urat pentru noul an multa meditatie, iar tonul folosit a fost unul serios si indeosebi grav. Iubirea de sine si iubirea pe care o daruiesc trebuie sa aiba un jumate plus unu idei despre viata comune.
Ideile astea ne permit un ras strasnic in orele de batjocura ale vietii.
Rasul si forta mea stau in oameni, in manunchiul de oameni carora le daruiesc firmituri din sufletul meu, iar preeminenta mea mi se trage din toleranta si acceptare.
Cuvintele astea imi dau impresia ca sunt o invingatoare.
Imi contorizez faptele ca sa am si certitudinea victoriei.
In deceniile urmatoare o sa scriu si raspunsul.

Un gand bun.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am ocolit cuvintele zilele astea, m-am indeletnicit cu activitati casnice si am privit cum imi creste pruncul. Craciunul inca ne inconjoara si despre el am sa astern aici cateva impresii.
Personal, la fiecare Craciun am asteptat ceva, inca astept. Magia, minunea, bunatatea. Am bifat 27 de sarbatori de iarna, iar trecerea lor ma determina sa ma pregatesc mai bine sufleteste pentru anul viitor. Sufletul mi-e compromis, se zbate in adulmecarea magiei si se imprastie intr-un nimic cu miros de brad. De brad imi agat toata copilaria si curatenia umana.
Ce e Craciunul?
O nastere. Anul asta am nascut si eu, cu dureri si multe lacrimi. Cunosc minunea. Bunatatea mi-a ramas straina insa, maternitatea nu m-a facut mai buna, de aceea pandesc magia. Am pandit-o cand eu insami prindeam contur rostind mama, o pandesc si acum cand mi se adreseaza peltic mama.
In jurul meu, acel spatiu uman al increderii si prieteniei, am auzit diferite pareri despre Craciun. O parere desluseste plictis si dispret. Asocierea Craciunului cu imbuibarea, cumparaturile si culoarea rosie duce lesne la asemenea stari, dar o clipa de inchizi ochii, pleoapele se infierbanta cu imagini ale mamei. Reprezentarea mea contureaza o femeie mica de statura, cu un par negru si lung, cocotata pe o masa pentru a prinde perdeaua la geam. Geamul e inghetat, iar afara, copiii striga sa fie primiti cu colindul. Magia.
Craciunul devine astfel cuvantul ce descrie o nevoie, nevoia de mama in toate simtirile noastre, nu ca prezenta, ci ca o forma de viata.
La fiecare Craciun, impreuna cu Isus, respiram prima gura de aer a vietii pamantesti. Traim sau ne amintim ca traim.
… de Craciun!