Copiilor nostri le-au crescut dinti.
Musca din bunici si din parinti,
Din vazduh si din pamant,
Din morti si din mormant.

De la ora opt a noptii de 16 decembrie port versurile astea in mine. De rostirea lor se facu responsabil Tudor Gheorghe.
Mi-e atat de greu sa ma adun, stersei deja de patru ori introducerea, imi fug cuvintele din minte. Inca mi-e rusine, inca plec capul si ma infior cu amintirea mortilor.
Varsta mea nu cunoaste disperarea noptilor de 16 si 17 decembrie 1989, dar sufletul e dispus sa primeasca amintirea si respectul pentru niste eroi necunoscuti.
Degeaba?
Titlul spectacolului de asta seara, cu un repertoriu al disperarii, al rusinii, al ironiei si putin al Craciunului. Cu orchestra, cor si o trupa rock, Tudor Gheorghe facu o sala intreaga sa constientizeze o disperare cu care romanii se incapataneaza sa traiasca.
Ne-am uitat mortii, aia, de s-au lasat lasat ucisi in numele libertatii.
Conducatorii tarii defileaza prin nevoile poporului cu puterile sale discretionare, comercializeaza sarea din lacrimi cu scopul achizitionarii de vile in tarile calde.
Disperare si rusine.
Dar si ironie, zambete si colind. Asta imparti muzica lui Tudor Gheorghe, culmi de disperare cu versuri triste si acorduri de chitara electrica, zambete cu zeflemea politica, destindere cu colinde.
Degeaba?

Mai am cateva pagini pana la pateticul gest de a lasa coperta sa etanseze povestea balenei albe. Apoi o s-o las pe piep si o sa oftez, garantez asta, deja inchisei ochii si derulai un generic al atator carti precedente. Ce nu o sa adaug eu acestui roman este efectuarea unei recenzii.
Asa zisele „carti mari” o sa le las intr-o seama de critici profesionale. Afectiunea mea ar aduce doar efuziune, nici o noutate.
Totusi, o sa insir mai jos tot ce am invatat eu nou din Moby Dick.
– mi s-a facut cunoscut numele lui Jean Francois Champollion, arheolog francez, primul care a descifrat hieroglifele Egiptului antic.
– sensurile conotative ale cuvantului leviatan. Cercetarea m-a purtat pana la Thomas Hobbes si lucrarea sa fundamentala, Leviathan.
– sursa ambrei e bifata acum, dau mai departe informatia curiosilor si necunoscatorilor. Aceasta substanta ceroasa cu miros de mosc se formeaza in intestinul casalotului.
– delfinul este un fel de balena de talie mijlocie, nu aveam habar.
– unii pesti, de exemplul codul, pot sta in adancuri chiar un secol sau doua, fara sa iasa la suprafata.
– fratele Jonathan, formula ce te duce cu gandul la americani, fiind o porecla colectiva a lor, asa cum John Bull e porecla data englezilor.
– printre altele, mi-a atras atentia asupra canibalilor. In echipajul balenierelor din secolul XIX se gaseau destui canibali. Informatia mi-a calmat nelinistea si teama iscata de acesti salbatici. Antropofagii se hranesc cu carne de om, dar asta nu inseamna ca poftesc uitandu-se la un semen al lor, nici eu nu pofesc la carne cand imi plimb privirea pe porci sau alte animale.
– un nou cuvant invatat, spermantet, substanta obtinuta din craniul de casalot si intrebuintata in cosmetica.

Abandonez cunostintele cu liniuta si ma limitez. Recunosc ca un sertar al memoriei e burdusit cu invataturi despre balene. Cetologia a renuntat sa fie doar un cuvant cunoscut, a ajuns sa fie un studiu de care sa am intr-o masura mica habar.
Eruditia lui Melville mi-a revenit si mie intr-o maniera lejera. Departe hat de a ma simti constransa sa invat, unele informatii s-au asezat frumusel si nepretentioase in memoria mea de lunga durata, sper!

In sfarsit!
Am scris de-a lungul blogului de o poveste ce creste in mine, iar de o saptamana, aproximativ, am simtit-o prelingandu-de peste hotarele subconstientului.
Poc!
Mi-a venit ideea, ideea de roman.
Anunt, asadar, ca urmeaza sa scriu un roman, sa-mi vand apoi drepturile la Acasa TV, sa castig gologani zdraveni, sa fac apoi ocolul lumii, o sedere de vreo 6 luni in Africa si alte 6 in Alaska, iar apoi mai vad eu.
De pe la Acasa TV pierdui simtul realitatii, dar imi place sa visez, visul ma obliga sa privesc in sus, iar in jos cred ca a trecut vremea sa-mi tin ochii.
Pariu.
O sa fac sau nu o sa fac bani din scris?
O sa scriu sau nu o sa scriu romanul?
?
?

Mai sunt doar cateva zile a unei ne-stari. Din 22 noiembrie, cand deschiderea, discursul si participarea au constituit o stare a artistului Cosmin Haias, se poate vizita, la galeria Calina, expozitia Ne-stare de fapt. M-am numarat printre participatii de la deschidere, m-am aliniat intr-o seara friguroasa si ploioasa a unor gura casca poftareti de arta.
Am fixat ochii pe rugina, burlane, culoare.
Imaginea am subtituit-o in gand cu o idee. Asta face arta lui Cosmin Haias, te munceste intelectual. Livreaza cu diferitele instrumente ce si le-a ales sa se exprime, opinii si reflexii personale despre omul universal, dar cu o trimitere spre bizonul mioritic si spre omul politic.
O sa-mi permit acum o interpretare.
La un nivel imaginar, Cosmin abandoneaza pensula si tot ce aduce a unealta de pictura si munceste pur si simplu in om. Isi elibereaza frustrarile sufletului sau gri schitand mai multe identitati, identitati compromise. In obscurul starii de acceptare a omului sau, se iveste o ne-stare. De aici munca lui devine si munca noastra.
Vina ne apartine in totalitate ca uneori ne alaturam hoardei.
Daca ma intrebati pe mine care hoarda, o sa raspund ca aia care scuipa seminte pe strada.

Pana in 17 decembrie inca se poate vizita expozitia

Inchei povestile despre Bucuresti si Gaudeamus cu Aurelian Temisan. El a pus punct zilelor sucite cu teatru, carti si expozitii. L-am zarit inainte sa ma descalt, cizmele mele piuie cand trec prin poarta de control a aeroportului. M-au uitat putin cu coada ochiului, apoi mi-am amintit ca nu e frumos sa ma zgaiesc la cineva si l-am lasat sa existe nestingherit.
In clipa urcarii in autobuz, pentru transportul la avion, Aurelian Temisan imi sufla in ceafa. Statea mare, galben si frumos in spatele meu si al surorii mele.
Conversatia noastra parea sa aiba dintr-o data subtitrare.
Cum poti ignora notorietatea unui om cand iti sta in zona aerului ce-ti patrunde in plamani? Pe langa notorietatea de care am amintit, inaltimea si geaca galbena purtata de cantaret in acea seara chiar faceau imposibila o simulare penibila de nerecunoastere a persoanei lui.
Asa ca m-am intors.
Am salutat si i-am marturisit ca imi pare bine sa-l vad.
Imi place Aurelian Temisan.
Am pus punct dupa salut si recunoasterea placerii intalnirii. In cap ma epuiza gandul unei taceri rusinoase, ce puteam sa mai zic?
Dar lumea asta se faleste si cu oameni ca el, oameni care au intotdeauna cuvinte potrivite.
Si el imi admira parul, care se intampla sa fie superb, chiar in clipa neastamparata cand m-am intors sa-l salut. Astfel ne-am multumit reciproc si am putut intoarce capul fara sa mai simt o apasare suparatoare pe clapele creierului.
Episodul acesta mi-a atras atentia asupra unui comportament, zic eu romanesc. Daca ajungi in preajma unei persoane publice, preajma sa se incadreze intre limitele bratelor intinse, mi se pare normal sa schitezi macar un salut.
Am observat insa ca multi se indeparteaza cu nonsalanta, desi un intreg proces de recunoastere s-a desfasurat in ritm alert in simtiri. Nici un cuvant, fara salut.
Totusi, la fel de multe persoane gasesc foarte multe de zis pe forumuri. Anonimatul te tine oarecum la scuteala, dar nu aduce satisfactii, multumirea mea se trage de la constientizarea celuilalt a propriei mele identitati.
Orice angajare a mea in folosul, placerea sau defaimarea cuiva sta sub semnul identitatii.
A nu se uita hibridul fiintei mele, o Dunia imprumutata, o Paula nascuta!

A face cunostinta cu cineva, momentul intinderii mainii si a unui ceva rostit, imi pare bine, incantat sau simplu… Dunia. Pornind de aici, pot asterne o poveste. Aproape mereu, sa nu ma avant sa afirm ca mereu, uit indata numele persoanelor ce mi-au intins mana.
Neajunsul memoriei mele imi da peste cap apoi simtirile. Numele proaspetelor cunostinte fiindu-mi absente, nu mi-ar trece prin cap sa ma adresez cuiva articuland Ioane sau Ioana. Aduc rostirea numelui in perimetrul intimitatii si al afectiunii. De aceea, intotdeauna o sa fiu surprinsa cand o noua cunostinta mi se adreseaza direct in primele minute ale aerului nostru comun.
Daca gesturile mi-ar fi surprinse, lejer s-ar constata o fastaceala.
Si nu numai numele reuseste sa ma surprinda, ci si simpatia. Mai exact, simpatia unei fete.
Analogie, daca as fi o leguma, as fi usturoi. Ma detesti sau ma iubesti cu patima, nimeni nu ma iubeste pur si simplu. Nu sunt ok pentru nimeni, nici sinele meu nu ma recunoaste intre marje.
S-a intamplat de curand sa ma placa o demoazela. Am realizat asta abia la o a doua intalnire cand am simtit-o cautandu-mi privirea. I-am dat cateva secunde ochii, dar atentia si afectiunea i le-am respins fix cat am oftat si mi-am continuat conversatia in care deja eram angajata.
Mi-e foarte greu sa accept simpatia unei fete care se declanseaza ca focul unei petarde. Invoirea asta a mea nu contine la baza ei rautate, ci mai mult o neincredere si lipsa unui raspuns.
Baiatul care ma place in primul nostru minut, stiu de ce, la fata nu cunosc raspunsul, neavand unul, o panica se instaleaza rapid.
Nu am raspuns.
Nu exista raspuns.
Sunt usturoi, nu ma poti iubi mironsindu-ma, gusta-ma, dar aici este nevoie de timp. Consider timpul cel mai bun prieten si cea mai buna forma de cunoastere. Timpul aduce intimitate si afectiune, e direct responsabil de articularea numelui si zambetul meu.
Dunia, incantata de cunostinta!

Am vazut un mim.
Mi-a placut.
Oferta mimului vine sa-ti arate sentimentele; gesturile, mimica si dansul pun in umbra cuvantul. Maria Cassi.
Cine e Maria Cassi?
E mimul. La Bucuresti, impreuna cu fetele cochetele, pe tocuri si in rochii, am fost la piesa bilingva My life with Men… and Other Animals.
Limba italiana indulcea auzul, unele cuvinte necunoscute se pierdeau intr-o rasuflare halapa de a cuprinde frumosul, atat.
Limba engleza lamurea ca un dictionar unele cuvinte. Prindeam cuvinte, expresii, sentimente si le preschimbam in voie buna. Exaltarea mi-a dat senzatia ca ma desprind de scaun. Ineditul piesei s-a confirmat in discutia unei bunici cu nepoata sa in micul hol al baii.
Nu vezi asa ceva tot timpul, e inedit!
In fiecare an la Gaudeamus reusim sa ne vrajim timpul. Cele cateva zile devin poveste indata ce fizic ne situam intr-un mijloc de transport care ne poarta acasa. Iar povestea, cuvantul, acceptiunea, inca o socot in afectiune un timp al fericirii.
O bucla din mohoratul noiembrie am trait-o fiind fericita cu o familie pe care singura mi-am ales-o.

Muzeele…
Ceva ma atrage la ele, altceva ma respinge. Atractia vine de la munca, munca artistului. Nu oricine apuca ideea de i, d, e, e, a, oricare insa se inhama la un salariu. Refuzul unui venit sigur cu scopul adunarii literelor in cuvantul idee ii apartine doar unui marturisitor al nebuniei. Cine renunta la pojghita si confortul normalitatii?
Artistul, o schita nereusita si indoita a Creatorului, un cautator al propriei dumnezeiri.
Ce ma respinge?
Raspund concis: marmura si muzeografele.
Marmura imi amorteste limba, iar muzeografele ma fac constienta de dimensiunea marunta a trupului. Suflul din ceafa ia marile vanturi ale lumii.
Sambata aceasta, pasind sfios prin incaperile Muzeului National de Arta, si admirand o panza de-a lui Aman, o prietena mi-a indreptat ochiul asupra unui chip cu degetul. Faptul a fost imediat sesizat de suflul-vant al muzeografiei.
Ni s-a atras atentia ca nu avem voie sa atingem tablourile, apoi ne-am trezit cu totii absurzi. Eu am ripostat acuzei printr-o asigurare ca nu am atins panza, iar vocea sictirita a intregit scena obscura. Mie imi spui! Am intrebat daca ne face mincinoase si am ascultat un discurs despre reguli, despre datorie si importanta panzelor de pe pereti.
Gasesc intelegere in mine, scuz plictisul muzeografei plansand-o in sistemul romanesc dezechilibrat, dar starea mea de la acel moment nu a mai zarit conturul cercului vicios, lehamitea pasata din scoli si de la locul de munca.
M-am enervat, mi s-a aprins un bec, iar capul meu contine instalatii.
M-am indepartat dupa ce m-am zgait la bustul unui tiganci, Tiganca de la Ghergani a lui Grigorescu. Am parasit muzeul in zambete, o alta doamna muzeografa ne-a oferit un la revedere voios si cu rechemari spre vizitare. Portarul de asemenea, ba chiar ne-a sfatuit sa ne punem haina inainte de a iesi.
Asadar o sa mai indraznesc si o a doua oara sa pasesc in muzeu, dar am de gand sa mai astept vreo cativa ani!

Joi am plecat la Bucuresti, la Gaudeamus. In fiecare noiembrie imbin felurite placeri ale mele, cartea, teatrul, hoinareala cu fetele, gura casca prin mall. Mi-a lipsit blogul, e primul an cand calatoresc fara laptop, dar mi-am dorit gura sa rosteasca starile mele sufletesti, nu casuta de pe facebook.
Am acum in jurul meu cateva carti proaspat achizitionate de la targ. Tot o premiera in vizitele mele la Gaudeamus o constituie evitarea marilor edituri. Humanitasul, Poliromul, Rao, Cartea Romaneasca etc le-am zarit ca pe niste accesorii, am poposit pe lateralele complexului Romexpo si mi-am umplut o plasa cu carti. Imediat o sa insir titlurile, le impartasesc deoarece constituie niste perlute negre in biblioteca mea.

Mircea Micu, Poeme sentimentale
Basme si povestiri evreisti, volumul 1 si 2
David Boucher, Paul Kelly, Mari ganditori politici
Iulia Hasdeu, Jurnal fantezist
Vauvenargues, Reflectii si maxime
Lermontov, Un erou al timpului nostru
Akutagava, Rashomon
Cervantes, Don Quijote de la Mancha

Cu steluta:
Am descoperit-o pe Iulia Hasdeu la standul editurii Vestala. Am rasfoit mai multe carti cu si despre ea, iar apoi m-am indepartat. Am revenit mai tarziu cu zambetul pe buze, cerand hotarata Jurnalul fantezist. Schimbul intre hartii l-am dorit rotunjit, iar draguta doamna din spatele cartilor mi-a inapoiat bunavointa pecuniara spunandu-mi ca ne iubeste ( pe noi, cei tineri) pentru ca la randul nostru iubim pe cine trebuie. Nu am habar daca o iubesc pe Iulia Hasdeu, insa acum ma vad nevoita s-o indragesc, o afectiune straina mi-a dat mostenire o datorie de iubire.
Ma apuc zilele viitoare sa iubesc…