Caldura ultimelor zile m-a scos afara din casa si a prilejuit un context al drumetiilor. Sambata m-am repezit la hipodrom, iar duminica am devenit hoinara.
Dis de dimineata am luat in piept soarele si am condus pana in satul Buchin. Acolo am dat saru mana taranilor si am pus intrebari in dreapta sau stanga.
Cum se ajunge la satul parasit Lindenfeld?
Se ajunge greu, se ia drumul la picior, se urca muntele si se ia seama la cainii de la stana. Dupa doua ore am pasit obosita printre ruine, livezi si case.
Un scenariu romantic ma indemna sa sper la un jurnal. Recunosc ca am plecat de acasa cu ganduri de a scotoci. Sa-mi bag nasul in vietile unor necunoscuti si sa le rescriu povestea. Dar ruinele au schimbat invoiala mea ascunsa.
Am cercetat cu un ochi visator cele cateva case ce s-au opus timpului. Putem sa inaintam ipoteza unei asteptari? Poate o piatra, un edificiu sa-si astepte stapanul?
Unele ferestre aveau scanduri batute la ferestre. Imi amintesc si notez, deoarece acest fapt m-a facut sa rad, desi oamenii au abandonat casa, satul, viata de pana atunci, grija pentru avutul personal s-a manifestat printr-o scandura batuta in fereastra. Probabil gestul i-a asigurat stapanului un iluzoriu sentiment de prezervare a unui anumit spirit al casei.
In biserica, vitraliile aruncau pete de culoare pe peretii goi.
Istoria satului nu-mi este intocmai cunoscuta, sat de nemti, tarani ce traiau din comertul de fructe, pomii inca dau roade, un mar am infulecat si eu. Momentul abandonului poate fi consemnat undeva dupa al doilea razboi mondial, avertizez ca informatia este indoielnica.
Ceva cert in zbenguiala de zvonuri o contituie apa curenta, satul avea apa curenta. Iar zvonurile aduc povesti cu aur turcesc ascuns in munti. Amatorii isi pot lua aparatura si spera la noroc. Nu pierzi nimic urcand la Lindenfeld, castigi o stare de bine, un aer curat pentru plamani, o imagine a lumii simple.
Si uneori, poposind in tinuturi ce contin doar trecut, prezentul se iveste doar in iarba, ciripit de pasari si rasarit de soare, iti asumi o istorie a speciei. O potolire se iveste in maruntaiele caracterului creat pe facebook.
Suntem inca primari in instincte si in vise!

Fotografie: Silviu Pârjolea

Sunt plina de intrebari despre Elvetia, prieteni, cunostinte, familia formuleaza o propozitie ce incepe interogativ. Iar toate intrebarile m-au surprins muta, cu ganduri involburate, cu articularea unui adjectiv: frumoasa.
Elvetia este frumoasa!
Ma rusineaza mesajul si descrierea. Calatorul are o datorie, sa desfasoare prin grai sau scris apartele tinutului calcat in picioare!
Dar Elvetia asterne ochiului si piciorului pamantul din reclame, cu verdele crud, cu vacile la pascut, cu muntii ce sustin un cer si indeamna la visare.
O placere curioasa a mea ma indeamna sa merg cu degetul aratator pe linia muntilor la inserat. Urmaresc cu degetul pe linia orizontului niste asteptari si satisfactii sufletesti. Panorama din Zurich, de la fereastra hotelului, mi-a miscat degetul si visarea.
Un fapt constatat pe ingustele stradute ale orasului il constituie saloanele de coafura. Despartite doar de cativa metri, si pe dreapta si pe stanga, cochetii isi piaptana parul.
Numarul mare al saloanelor mi-a amintit de numarul mare de case de amanet de acasa. Fiecare natie isi aranjeaza ceva, noi inca ne delectam cu stilizarea nevoilor primare.
Concluzie: Elvetia e frumoasa, are vaci, munti si ceasuri Philippe Patek!

Mi-am reorganizat impresiile si afectiunile pentru literatura americata odata cu Herman Melville. Descoperirea imi ofera o stare de bine, iar afara soarele cerseste dupa retina!

Am aplaudat aseara, am pocnit din palme si am ras intr-o loja a teatrului din Timisoara de unde scena nu se vede foarte bine. S-a intamplat chiar sa-mi lunece cele doua picioare din fata ale scaunului peste cuplul din fata mea. Am vrut sa scap repede de minusurile si nemultumirile legate de teatru.
Piesa pe care am urmarit-o este una clasica, datorita anilor mei, o asociez cu o seara de luni. In copilarie, inceputul de saptamana insemna teatru, iar martea aducea telecinenemateca.
Take, Ianke si Cadîr, cu piesa asta m-am delectat intr-o ploioasa si mohorata seara de noiembrie. Distributia anului 2010 contine subliminal o asteptare, o pretentie, o dezamagire.
Anii trecuti, trioul demential compus din Dinica, Moraru, Beligan smulgea de pe scenele tarii aplauze frenetice cu Take, Ianke si Cadîr.
De aceea am indraznit sa aduc in discutie o asteptare, o pretentie si o dezamagire. Amatorii de teatru, aici in sensul de necunoscatori, s-au lasat descurajati de numele de pe afis.
Numele actorilor…
Nici eu nu i-am recunoscut pe toti, nu am efectuat nici macar o cercetare, ci am mers sa vad piesa si sa admir niste oameni. Nu ofer informatii despre prestatia in sine, parerile mele se gasesc in exteriorul judecatii si afinitatii unui joc actoricesc, pot insa sa expun niste impresii.
L-am indragit pe Ianke, iar azi, descoperii ca actorul Nicolae Urs a participat la turneul ISAKC 2007, un fel de ocol in jurul pamantului pentru actori.
Prestatia lui mi-a parut impecabila.
In general, mi-a placut intreaga distributie, dar sa se ia in calcul si sensibilitatea mea in fata acestor oameni. Exista meserii ce ma impresioneaza usor, iar actoria imi provoaca gandurile la o ciuleandra draceasca.
Meseriile ce au ca certificat sufletul si imaginatia ma induioseaza, ma fac sa-mi simt inima batand in piept asijderea zambetului de la crapatul zorilor al fetitei mele!

http://www.youtube.com/watch?v=ktYhT_d38YE

O activitate preferata de gospodina ce o intrupez uneori o constituie mersul la piata. Fac piata in adidasi, cizme sau tocuri, in fuste, pantaloni scurti sau blugi, tinuta descrie versiuni diferite de stari sufletesti si ganduri, cautatura ochilor ramane insa identica. Privirea scotoceste dupa tarani si marfa lor.
Babutele ma atrag indeobste.
Saptamanile trecute, inspirand pe langa o masa mirosul de toamna al fructelor de la tara, atentia s-a mutat imperceptibil spre doua doamne babute ce rascoleau o cutie de gutui. Se targuiau cu vanzatoarea la un pret mai bun pentru achizitionarea mai multor kilograme de gutui, pentru dulceata.
Randul meu fiind dupa dumnealor, am putut nestingherit sa urmaresc intreg procesul de selectionare. Am avut timp de un vis si-o amintire.
Din camara bunicii mele, dulceata de gutui era nelipsita, dar niciodata nu am preferat-o in fata celei de zmeura sau de mure.
Dar in momentul pe care acum stangaci incerc sa-l redau, pe aripa fragila de vis si amintire, am poftit dureros la dulceata de gutui, sunt gusturi de bucatarie pe care papilele mele niciodata nu o sa le mai simta. Fasolea in oala de pamant la focul cazanului de tuica, cozonacul cu nuca, prajiturile cu osanza si dulceturile de zmeura, mure, visine si gutui au o imagine estompata in mine la fel ca si chipul bunicii.
Iubesc si port dorul unor himere, dar amintirea lor ma istoveste uneori!

Pana cos si povestile ultimelor zile…

Herta Muller, Animalul inimii

Am ezitat putin la aceasta recenzie, am simtit-o pe Herta Muller ca pe imprimeul leopard, la moda, un must have.
M-am scuturat de pacatul prejudecatii si am adunat litere, cuvinte si impresii, am formulat o parere personala.
Primele pagini din Animalul inimii m-au purtat cu gandul la Gellu Naum. Nedeslusit, randurile descriau un vis. Am negat in cuget intaia simtire. Herta Muller defula prin scris un cosmar, deci suprarealismul nu-si gasea caracteristici aici.
Romanul Animalul inimii s-a ivit din datorie, datoria fata de prietenie. Autoarea apeleaza la trecut si la prezent pentru livrearea povestii. Am cugetat putin daca sa scriu poveste sau relatare, si analizand textul, am simtit frustrarea, verva si flerul celei care relateaza spaima si oroarea, dar memoria a inmagazinat o cantitate de informatie ticluita.
O suspectez pe Herta Muller de talent literar. Cvasijurnalul ei nu contine doar o relatare, ci constituie si o poveste. Pe alocuri, unele expresii amintesc de o poezie subterana, o poezie a durerii, a neputineti, a umilintei.
Tanara studenta, si prietenii sai Kurt, Georg si Edgar au simtit persecutiile dictaturii diferit de ceilalti studenti. Identitatea lor imprumutata printr-o nastere intr-o alta tara ca cea natala, le-a creat in Romania comunista o viata sub lupa. Interogatoriile repetate, amenintarile, concedierea de la locul de munca le-au trasat in destin ferestre, funii sau refugii.
Cand sufletul si creierul unui amarat de trup nu se supun unui spirit de turma, intr-o comunitate indobitocita de dictatura, corpul sfarseste deseori pe o fereastra sau intr-o funie.
Sinuciderile si presupusele sinucideri neutralizeaza in romanul Hertei Muller oricare dintre culorile vietii, cu exceptia negrului mortii si a griului posomorat.
As recomanda romanul ca pe o fresca a comunismului, dar n-am sa fac asta.
Herta Muller a punctat frica, dar ofera cititorului si o literatura artistica.
Romanul poate fi citit ca o poveste, povestea prietenului.

aveam cate un prieten in fiecare bucatica de nor
de fapt asa sunt prietenii cand e atata spaima pe lume
mama spunea si ea ca e normal si ca nu accepta sa ma fac prieten
mai bine m-as gandi la ceva serios

Gellu Naum

Saptamana trecuta, in spatiul larg si gri al galeriei Timco din Timisoara, am pasit usor impinsa de frig la un vernisaj cu tema Sa nu ucizi. Printre expozanti s-au numarat si Iulia Pordea si Sorin Oncu. Ora de incepere s-a anuntat a fi 18, dar s-a intamplat sa sosesc mai devreme.
Situandu-ma timpuriu in acel spatiu impodobit cu opere de arta, dupa gust, am poposit mai mult asupra lucrarilor. Mi-am luat secunde si minute sa stau intr-o ureche si sa-ncerc sa inteleg. La unele lucrari am citit pur si simplu explicatia.
Astfel, la descrierea unei panze, am citit cateva cuvinte imbinate intr-o explicatie aristocrata.
Despre nud.
Explicatia.
Nudul tine de educatia ochiului care-l priveste, aici se gaseste diferenta dintre arta si pornografie. Am repetat in gand cele citite si le-am redat imediat in aceeasi seara lui Sorin Oncu, Iulia Pordea si Cosmin Haias.
Propozitia asta vine sa intregeasca povestea care creste in mine, port in maruntaie o poveste carpita din fraze, propozitii si imagini. Si pentru ca nu ma mai pot descotorisi de ele, ma las slefuita de simtirile inerente lor.
Am asociat nudul si cu Diana Bodea, trupul scarnav in pozitii de seducator, in ipostaze de nemuritor, in iluzii de perfectiune.
Las ochiul educat sa puna bariera intre arta si porno cu trei poze…

Taraganari au precedat un curs de salsa. Si asta seara, intr-o mansarda centrala imi leganai soldurile pe o muzica ce-ti aminteste de placerile trupesti.
Cu pasi timizi, picioare impiedicate, tocuri de 12 si prietene vesele, ne purtaram trupurile in brate de barbati timizi, impiedicati sau veseli.
Salsa, asemenea baletului, atrag atentia ochiului la trup, la acea perfectiune cautata intr-o Grecie antica. Gratia nu apartine niciodata dolofanului, senzualitatea nu se iveste peste burti de bere. Dansul imbratisarilor cere o anumita incadrare a corpului si impune atitudine.
Tinuta iti permite si o relaxare, aceea de a lasa muzica sa-ti indrume pasii.
Asta seara fu o premiera, eu dansand alaturi de necunoscuti, incercand sa-mi domolesc acele voci interioare ce-mi rascolesc echilibrul.
Desi iubesc oamenii, ma fascineaza sa le cercetez chipurile, sa le studiez gesturile, sa le citesc pielea intr-un limbaj natural, constat ca port in mine o teama de om. Integrarea in grupuri si sporovaiala cu necunoscuti nu ma incanta, am nevoie de timp ca sa cunosc.
Cuvantul meu in relatii este: cunoastere.
Si dansul anuleaza aceasta cunoastere, trupul ademenit de muzica se integreaza si sporovaieste.
Muzica si povestile sunt culorile vii ale vietii!