Se apropie intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Nu ma lamentez, nu plang anii care au trecut, nu as da timpul inapoi. Timpul meu ma prinde in fapte si in exprimare, inchide un ochi la un pas calcat stramb si cel mai important imi pasuieste gura sloboda.
Clipita asta e aristocrata, nu-mi mai muncesc fiinta, o slefuiesc. Decantez acum episoade si oameni din trecut. Redescoperirea unor fosti colegi de generala sau liceu ma intereseaza gneseologic, capacitatea omului de a cunoaste realitatea.
Personal, consider ca primele doua decade din viata unei persoane se aseamana intr-un mod ordinar cu un cos. Depozitezi in el multe cunostinte si relatiile cu acestea fara nici un adaos de constiinta. Si trec anii, iar cosul se umple.
In momentul asta, constiinta navaleste si terfeleste. Desi ai adunat atatia ani oameni si momente, realizezi cat esti de singur. Nu pot identifica exact secunda revelatoare, dar cu certitudine sentimentul deregleaza canalele de energie ale omului.
Fostii colegi nu ti se mai potrivesc, unii, altii iti vin ca o inghetata intr-o zi torida, deliciosi si alinatori. Unii insa ma fac curioasa.
Chipul mi-e familiar, dar gura ce le rosteste teoriile de viata ma trimite imediat cu gandul la cos si la secunda revelatoare. Cine sau ce le-a modificat conceptul si le-a slutit imaginea?
Exista in viata noastra de elevi ai lumii intamplari definitorii pentru educatia noastra si titani carora le cedam o suprafata mica din noi. Gazda asta cotropeste, eu ii zic „a vorbi din auzite”.
Si astfel, unii vorbesc vorbe toata viata.
Asadar, unii colegi nu-ti mai vin, nu ti se mai potrivesc, nu mai ai ochi sa le recunosti vecinatatea si te indepartezi firesc din calea lor.

Boemul Parjolea imi dedica acest sfarsit de februarie cu mai multe fotografii. Talentul lui constituie un rasfat pentru mine si o anumita evolutie.
Una din fotografii:

Sa ai sau sa nu ai facebook? Fara a fi o dilema, uneori imi iau cateva minute, deseori in urma unui schimb de replici cu o persoana despre aceasta platforma, sa cuget la rolul acestui program.
De capatenie in rostul acestei socializari este dainuirea unor prietenii. Asa cred eu. Prin prisma facebookului pot avea o oarecare relatie cu fostii colegi. Dupa terminarea liceului si a facultatii, cu totii ne-am lasat maturati, iar existenta ne traseaza deja riduri in diferite colturi ale lumii. Peste oceane, peste mari, peste fluvii, peste rau, colegi dragi indreapta doar fugitiv cate un gand spre mine sau spre oricare alt chip din clasa sau grupa mea de facultate.
Aseara am fost descoperita pe facebook de o colega din Cernauti, Ucraina. M-am bucurat, am simtit zambetul cald ce-mi transforma chipul si-mi incalzeste sufletul. La schimbul de mesaje am ramas putin cu privirea pe mai scrie.
As vrea sa scriu, am ce anume sa scriu, dar nu stiam de unde sa incep. Iar cand m-am pornit, dintr-un suflu am umplut cateva randuri, iar recitirea mesajului imi muncea memoria sa-mi redea niste chipuri, dar realitatea imi biciuia sufletul cu griji si responsabilitati ale prezentului.
Pot sa fragmentez trecutul, pe carlionti de ardeleanca, pe cautari ale dragostei unei fecioare, pe o manie de verificare zilnica a zodiacului etc, dar prezentul nu-l stapanesc.
Ce stiu eu despre fetele mele?
Putin, prea putin, iar pe unele am ajuns la concluzia ca le-am iubit degeaba.
Si foarte important, azi imi sunt dragi toti colegii din grupa mea, desi stiu foarte bine ca in facultate am numarat cateva antipatii.
O ultima nota despre facebook, mentionez aici ca a avea facebook nu inseamna libertinaj, semidoctism sau prostime, nu neaparat. Criteriile pentru care alegi sa te expui difera de la persoana la persoana si de la cultura la obscurantism.

Pe langa prieteni buni, am realizat de curand ca am si cunostinte bune. Cunostintele bune fac imediat trimitere la o relatie cu anumite beneficii. De obicei schimbul este caracteristic in aceste interactiuni, adaugam banalei si dezagreabilei plati in urma serviciului zambete, glume, telefoane ocazionale, o anumita grija pentru existenta cunostintei.
Caracteristic acestor cunostinte o constituie fragmentele. Viata ta aduce foarte mult cu un calup, le-ai oferit doar reproduceri identice ale sinelui. Timpul insa realizeaza niste plexuri sociale, impleteste fapte si intamplari in realitatea sociala si astfel cunostintele avanseaza precum un tanc intr-o sfera a intimitatii.
Si de aici o sa povestesc doua intamplari.
Recent, o cunostinta a descoperit ca am publicat o carte. Chipul din fata mea imi vorbea cu alta voce, ma privea cu alti ochi, imi sorbea oarecum frazele.
M-am fastacit si m-am pierdut in batai de inima. Am pierdut chiar sirul vorbelor, dar mi-am lasat ochii sa primeasca entuziasmul. Intr-un final m-am indepartat obosita.
Si mai proaspat ca recentul de mai sus, astern urmatoarea intamplare. Cunostintele intreba mereu cu ce te ocupi. De obicei raspund ca sunt in concediu de maternitate, totusi insista sa-mi afle meseria. Vor sa-mi cuprinda faptura in conturul unui concret categorial.
Ezit sa raspund caci simt oarecum ca amagesc. Este falsa realitatea mea de redactor de carte, am muncit intr-o editura, am lucrat si intr-o biblioteca universitara, dar nici una nu cuprinde meseria mea. Scriitor mi-e rusine sa ma numesc, aici intervine respectul meu pentru anumiti autori de opere de arta.
Totusi uneori indraznesc sa rostesc razand cuvantul. Sunt scriitor, mi-e inima croita din litere si virgule, si expresii bombastice, detin un univers interior si o pretentie de deosebire de altii.
O cunostinta m-a intrebat ce anume scriu. Fixandu-mi ochii pe chipul din fata mea, accelerand simturile sa surprinda natura intrebarii, tonul m-a lamurit.
Nu-mi zice: ai un jurnal.
Siderata ca intotdeauna de tupeul interlocutorului, am raspuns scolareste ca proza.
Starnesc fascinatie. Punct.
Determin o lipsa de consideratie declarata. Punct.
Slava Domnului ca niciodata nu sunt ignorata. Atata vreme cat sunt o prezenta si nu o lipsa, pot razbi pana la a ma face ascultata si acceptata.

Prima mea incercare de a scrie, altceva decat compuneri, s-a ivit dintr-un imbold si s-a concretizat cu o povestioara despre o gradina. Sora mea fusese laudata in fata clasei in urma unei lucrari scolare ce depasise searbadul temelor, iar acasa, povestindu-ne noua, mie si lui mamanu, o senzatie simtita fosnitoare si rece, m-a indemnat sa incerc si eu. Am dat peste cu povestioara mea despre o gradina, nu o gradina oarecare, ci una ascunsa, femecata, inchisa cu o cheie ce intamplator am gasit-o intr-o alta gradina, aceea a bunicilor.
Mai tarziu, am facut maculatura cu povesti de iubire. Hartia si-a pierdut importanta intr-adevar, caci inspiratia mea se tragea din romanele fade si languroase din colectia El si Ea. Mazgaleam despre iubire in zori, in lumina chioara de bec, in lumina violenta de amiaza.
Unori, in margine de fluviu, intinsa cu fata in soare, in spatele pleopelor inchise inchipuiam rapid uluitoare povesti de dragoste. Dar m-am oprit. Odata cu primul sarut, cu prima bataie a inimii pentru un baiat, am abandonat toate istorisirile de pe hartie.
Niciodata nu am mai incercat sa recitesc, desi tentative au fost, dar rusinea ma ineca, ochii mi se aprindeau si ma simteam plina de mine. Si asfel, de la o varsta frageda am inceput sa fug de mine. Cred ca am facut ceva kilometri, caci azi greu reusesc sa ma gasesc.
Ma caut in carti, in oameni, in fluviu. Uneori ma caut in fata mea, dar atunci nu o privesc mult, ea nu sunt eu.
Clipa prezenta ma bifeaza la casuta persoanelor ce cunosc iubirea, de parinte, de sora, de prieten, de barbat. Dar mintea refuza sa-mi mai infloreasca in povesti de amor.
Mintea mea s-a acoperit de muguri, multi muguri, nici o floare. Ma paste insa o primavara cat de curand, primele pagini ale romanului meu sunt scrise. Teroarea inceputului am depasit-o.

Fuse si se duse ziua de 14 februarie. Anul asta, datorita fetitei mele, sarbatoarea defilarii sentimentelor nu m-a coplesit. Agitatia din jurul unui Valentin necunoscut si uitat, dar celebrat prin inimi, pietre Swarovski, cine romantice si lenjerie desucheata, nu mi-a tulburat nici macar o ora.
Am pandit insa o ora anume. Stiu ca Mara s-a nascut a doua oara intr-un 29 mai prin taina botezului, prin simbolistica apei preexistente creatiei, insa eu ieri mi-am amintit printre prieteni, baloane si o gargarita tort nasterea. De ieri sunt in sfarsit usoara. De ieri simt ca Mara s-a desprins intr-adevar de mine. De ieri exist alaturi de ea, nu una intr-alta.
Dar randurile astea reprezinta doar un excurs la ceea ce urmeaza. Pertinent si inconstient, de ceva vreme am formulat un gand observational.
Femeia accepta o casatorie ratata, face fata divortului si abia apoi ia in calcul singuratatea. Niciodata singuratatea nu va preceda casatoria sau divortul.
O femeie poate fi singura si mandra doar dupa divort.
Necasatorita, femeia isi considera singuratatea ratare si se rusineaza. Cand spun singuratate, vreau sa exprim statutul femeii, nu o stare a ei.
Constatarea asta m-a surprins in timpul unui dialog delicios de inteligent cu o madam, nu-i zic doamna, caci deja divortase, iar doamna, prin definitie, trebuie sa fie sotia cuiva.
Si ma intreb cate femei realizeaza acest fapt, cate femei trecute de 30 de ani raspund cu barbia sus si ochii sclipind ca sunt singure. Oricata vina ai ca nu poti sustine o relatie, totusi, esecul unei convietuiri in doi nu reprezinta o boala.
Suferim de o boala cronica de prea multe reguli, limite si credinte. Uneori educatia inchide ferestrele mintii si ale sufletului. Nu pledez pentru anarhie, traiesc oameni in lumea asta fericiti in tarcul lor, dar eu am sarit parleazul si vastul ma zdrobeste uneori.

Pana azi am dezvoltat o puternica fascinatie pentru Constantin Noica, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Tudor Gheorghe, F.M. Dostoievski si cosmeticiana mea. Primesc de la ea foarte mult, sufletul trage si suge vorbele si calmul ei.
Cosmeticiana a deschis o fereastra in minte cu propozitia: vina este a mea.
La ultima intalnire cu ea, sorbind un ceai, razand si dialogand aparent intr-o flecareala lipsita de sens, m-am surprins meditand si cautand ceva in mine, m-am aplecat atat inspre mine, incat am picat.
Azi ma ridicai rasfoind cartea ce mi-a dat-o spre lectura. M-a asigurat ca nervii mei vor fi invinsi. Nervii mei sunt distrati. Parcurgand cateva pagini, realizai ca de fapt lectura cartii imi revine mie altfel decat a crezut ea. Scopul s-a sucit si ma poarta acum spre o cunoastere mai simpla, spre cunoasterea ei. Citesc cartea pentru ea, nu pentru mine si nervii mei.
Si mustacesc la fiecare rand ce-mi lasa firmituri din adunarea existentei ei spirituale. O percep intr-o continua cautarea a echilibrului si a dragostei, a echilibrului in dragoste.
Si imi lipsesc oamenii cu spirit, carora nu le este rusine sa-si incarce existenta si cu astfel de trairi.

Nota: Bloggerita draguta caut parteneri de dialog spirituali, cerinta obligatorie cere schimbarea fanteziei, as vrea sa-mi ocup timpul cu constiinta, nu cu jocul carnii.

Am ascultat zilele astea. Am luat si aminte. Scria Noica despre un moment, unul anume cand un om este pregatit sa primeasca si vrea sa primeasca, un sfat, o vorba, cunoastere.
Eu m-am pricopsit cu o propozitie, o s-o port acum in mine pana la ultima mea moarte, aceea datorata lui Dumnezeu sau reintegrarii in natura.
Vina este a mea.
In orice situatie sau relatie unde te confrunti cu neintelegerea, vina este a ta. Rationamentul fiind un drum al explicatiilor unor fapte sau trairi, ar trebui sa-ti aduca un deci concluzional similar cu al partenerului de dialog. Insa, spatiul alocat acestui deci abunda uneori de nonsens.
Constienta acum de vina, ferestrele creierului sunt din nou deschise, am aer curat in minte si-n suflet. Am crescut, stau acum pe umerii stramosilor, niste stramosi cu ochi calmi, detasati si toleranti.

De sus, din nori, Suedia parea cernuta cu zapada. Si pustie, doar paduri si ape inghetate. Jos, fara putinta de interpretare, corpul a simtit singur gradele sub zero, iar ochiul si-a recunoscut neghiobia, zapada numara centimetri buni, peste 50.
La plimbarea cu snowmobilele, tara asta rece mi s-a infatisat dulce. In timp ce inaintam cu minunata masinarie prin padure, m-am trezit cu gandul la zaharul pudra. Parasind padurea si inaintand pe lacul inghetat, soarele mi-a furat orizontul. Trona imens in fata mea, iar galbenul dezmierdator al amiezei suedeze m-a intors iar spre alimente si bucatarie, la galbenus.
Toate comparatiile mele s-au regasit in bucatarie.
M-am jucat de-a v-ati ascunselea cu soarele. M-a prins in linie dreapta si m-a pierdut printre raze dupa ce l-am fentat cu un deal. Cand i-am intors spatele, m-a insotit amabil si calduros pana la sfarsitul plimbarii.
Pe langa comparatiile gastronomice, mai amintesc si de persistenta senzatie de Craciun, parca traiam din nou zilele de 24 si 25 decembrie. Casele lor inca impodobite, troienele si gerul imi pacaleau bunul simt ce ma asigura ca si pe acolo trebuie totusi sa vina primavara.
Mi-a placut Suedia, mi-a placut asa cum a invoit-o Dumnezeu in planul Lui, dar in special mi-au placut oamenii. Despre ei o vorbesc intr-un text separat, merita.
Pana atunci, va abandonez in zahar pudra, galbenus si soare.