[vimeo=http://vimeo.com/7652300] …
[vimeo=http://vimeo.com/7652506] …
[vimeo=http://vimeo.com/7652547]

S-a lasat dus soarele acestui inceput de toamna, iar ploile s-au instalat autoritare, stapane, pline de povesti. Caderea ploii mi-a amortit faptura, viscerele s-au retras umile, simturile s-au incoronat.
Un splendit copac ingalbenit langa o casa parasita mi-a acaparat atentia, imaginea lui ma umple de negrait, galbenul frunzelor ma impresoara de frumusete naturala.
Un alt copac, dar unul al strazii, din margine de drum ciontit s-a personificat in gandurile mele. Ramurile se incovoiau, sclipeau, navaleau peste mine. O clipa a fost cu putinta sa-mi graiasca ceva la ureche, inefabilul, neinchipuitul, inspiratia.
O seara la teatru, datorata lui Florin Piersic si Emiliei Popescu, e responsabila de o clipita suspendata. Uneori opresc timpul. Ma pierd, ma regasesc, ii dau un sut tic-tacului mondial. Haos. Negrul salii de teatru s-a pierdut in firmituri de lumina ale lojilor. Instinctul supravietuitorului s-a facut simtit, pretentia regelui mi-a inclinat capul intr-o plecaciune si am realizat ca asemenea tulburare psihica te vlaguieste, te prosteste, nu-ti lasa nici cuvintele necesare unei descrieri.
Cuvintele se ascund si numai indaratnicirea sufletului de artist smulge din vid entuziasmul facultatii creatoare.

Mirosul de tuica imi rascoleste simtirile, copilaria, tineretea si maturitatea se intretaie cu miasme de pruna. Asociez aceasta licoare cu beciul bunicului, cu pomenile, mesele lungi si oamenii mari.
Nu te amesteca tu in discutiile oamenilor mari!
O propozitie ce m-a agasat intotdeauna. Le-am dispretuit oamenilor mari mina inteligenta la fel cum mi-au batjocorit tineretea. Niciodata nu au vrut sa asculte, iar in timp, cand se intampla sa plece cineva urechea la povestile mele, indoiala ma izbea. Susceptibila, fudula, mandra, pretentioasa, m-am lasat cotropita de umilinta, am dezvoltat-o pana a reusit sa ma lase fara vlaga.
Am adoptat tacerea in compania adultilor, am invatat tacerea si le-am permis ochilor sa sfredeleasca si sa persifleze. M-a impresurat acalmia si mi-am atras un statut de idealista.
In vocabularul oamenilor mari si al ipochimenilor pragmatici, as traduce idealist cu pierderea simtului realitatii.
NU.
Simtul realitatii il iei din pulsul strazii, de la copiii abandonati, mamele somere, tatii batjocoriti. Ceea ce eu refuz cu incapatanare este acceptarea decadentei ca un fapt apodictic. Ma opun situatiei, contextului, momentului politic.
Ziua de maine reprezinta o nadejde intr-un viitor cumsecade.
Cum sa pun capul pe perna fara acesta speranta? Cum sa zambesc? Cum sa traiesc?
Sper si visez…
Merg la vot si astept!

Tot mai rar am ajuns sa invart in cratita, si imi lipsea. Acum imi miros degetele si adulmec cu superbul meu nasuc marit de sarcina telina, usuroi, ciuperci, patrunjel. Era musai sa incerc reteta lui Dan, si astept sa scot carnea din cuptor.
Inainte de a zamisli o cvasipoveste, o prelegere a unui suflet tuelian, cum imi zicea o colega, plimbai neastamparata degetele pe tastatura.
Tot ma inghionteste o idee puerila. Sa pun pe foaie ce anume imi place mie sa fac, ce sunt eu capabila sa fac, si apoi sa incropesc de acolo un mod de intretinere.
Nu am un vis.
Scrisul nu este un vis, nu constituie un ideal. Scrisul tine de un fel al meu de a fi, nu pot exista in afara lui. Mai adanc scormonit sufletul, imi ranjeste o socoteala neputincioara si irealizabila. As vrea sa fac din lume un loc mai bun, imi tot repet, la intervale neregulate, ca Africa reprezinta un continent ce asteapta intotdeauna o mana de ajutor, si daca nu tintesc atat de departe, satele noastre impun un ajutor accelerat.
Intrebarea este: o sa-mi parasesc vreodata confortul pentru o asemenea munca?
Nu dau un raspuns, mi-e frica de propria ipocrizie.

Orice om are doua anotimpuri, al nasterii si al crearii. Eu asa imi explic rasul strasnic, colorat, exterior si sufletul nostalgic, galben, tomnatic. Pot face haz, desi maruntaiele zvacnesc din cauza unor preocupari neplacute.
In 30 octombrie cele doua anotimpuri ale vietii mele au rasunat. Cor, orchestra, voce si un dirijor. Tudor Gheorghe a umplut iarasi de frumos o mana de suflete.
Prima melodie m-a pierdut, urechile piuiau, respiratia sacadata imi impunea exercitii, ochii se impodobeau cu lacrimi.
Spectacolul Anotimpurile mele, vara-toamna aduce foarte bine cu o forma nastrusnica de terapie. Calmeaza, stimuleaza, educa, reaminteste, te provoaca la voie buna.
Se desprinde parca ceva. Spiritul cotropeste, se zbate, prinde culoare de toamna si miros de iarna. Aplauzele vin ca rasplata. Zdranganeala aceea a palmelor ofera ceterasului o falsa realitate, caci bataile din palme nu exprima frenezia si deosebitul ce cuprind multimea din sala. Si totusi… imi vine sa aplaud si azi, si acum!

Fara flori in par sau la mana, fara tocuri sau volanase, vineri seara m-am desfatat ascultandu-l pe Jonny Raducanu si Ion Caramitru. Spectacolul Dialoguri si fantezii in jazz mi-a imbunat retinerea in ale poeziei, m-a determinat sa caut in bibiloteca un volum al lui Nichita Stanescu.
Versurile lui Nichita, ale lui Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu, Dan Verona, Lucian Avramescu si ale Anei Blandiana s-au turnat in urechile spectatorilor prin intermediul pianului si a vocii. Dubla interpretare, muzicala si declamativa, a cucerit si fermecat publicul.
Talmacirea hipertextuala a versurilor lui Arghezi a rasplatit actorul de pe scena cu aplauze si voie buna. Calitatea spectacolului s-a datorat intentiei subiacente de a celebra frumosul sentiment al prieteniei. Nichita Stanescu a fost un prieten al celor doi, iar iubirea, deloc voalata, s-a concretizat intr-un formidabil evenimet.
In sala, pe un rand in apropierea scenei, ochii mei sorbeau doua chipuri ilustre. Incantarea vizuala si sufleteasca mi-a provocat si miscari miraculoase in burtica. Procesul de seductie a eului meu reinterpretat a pornit cu un avant pretentios. Loviturile resimtite m-au asigurat de o retroactiune izbutita.
De cat egoism ma fac vinovata straduindu-ma sa am o fetita rafinata?

Ramase goala, cum ii placea atat de mult sa umble acasa, in dormitorul ei, intre oglinzile care-i rasfrangeau rotunjimile corpului si-i maguleau increderea in frumusetea ei. Acuma nu se gandise sa-si admire goliciunea. Gestul fusese instinctiv. Desi in odaie era cald, o cutremura un fior de frig.
…
– Doamne, conita, frumoasa mai sunteti! facu Ileana in extaz…
Nadina surase fara sa vrea. Admiratia o incanta intotdeauna…
…
Trantind usa, Petre Petre se protapi inaintea Nadinei:
– Cucoana, de ce…?
Glasul i se curma brusc, ca si cum o mana furioasa i s-ar fi infipt in beregheata. Nadina […] a inceput gestul de a se ridica in picioare. Genunchii insa n-au rezistat… Aripile neglijeului atunci s-au desfacut, dezvelindu-i sanii, pantecele, picioarele fara ca ea sa-si mai dea seama.
…
Privirea taranului o ardea ca o flacara.
– Ce vrei sa faci?… Ajutor!… Nu!… Ajutor!
…
Petre o ridica in sus ca pe o papusa si o intoarse cu fata spre dansul, cupranzandu-i cu celalalt brat picioarele peste solduri.
…
Stai binisor… Stai ca doar nu te ma… Uite-asa!
Nadina avu o cutremurare dureroasa. Se mai zbatu cateva clipe, apoi tipetele ei devenira tot mai slabe, iar mainile ei loveau numai ca niste aripi plapande. Apoi scantecele ei se transformara in gemete sacadate, dominate si acelea de gafaiturile flacaului. Cu ochii stransi si gura intredeschisa, capul Nadinei se legana mereu in timp ce bratele ei incolaceau inconstient gatul barbatului care-i rascolea toata fiinta intr-o infiorare ametitoare. Se simtea patrunsa de o bucurie atat de intensa, parca s-ar fi impartasit dintr-o taina necunoscuta, amara si dulce mai presus de toate.
Ramase istovita cu fata-n sus, nemiscata, cu pleoapele inchise. Deodata, glasul lui Petre, putin batjocoritor, rasuna ca dintr-o departare:
– Apoi vezi, cucoana, degeaba ai tipat si te-ai zvarcolit, ca doar nu te-am…
Nadina se ridica parca s-ar fi trezit dintr-un cosmar. Isi invali goliciunea cu camasa de noapte ce-i era la indemana si-si acoperi fata cu mainile, simtind numai o scarba infinita de corpul pe care si-l adorase.
…
– Cucoana, necucoana…
Apoi adauga cu un glas care se silea sa fie poruncitor:
Daca ti-e draga viata, cuconita, sa fugi!… Ai auzit? Sa fugi indata, altfel…
…
Unde sa fug?… Scapa-ma! Ce sa fac?
…
Fa ce te-o indrepta Dumnezeu, cucoana, numai nu zabovi deloc…

Fragment din Rascoala, Liviu Rebreanu.
O interpretare personala si subiectiva va fi conceputa intr-un text viitor. Cu aplomb, fara un stop de obraznicie, voi talcui condeiul lui Rebreanu.
M-as bucura daca s-ar mai gasi si alti talcuitori!

Numaidecat niste poze si niscaiva versuri or sa apara la acest text. Amalgam, dintr-o bruma de informatie istorica, torn aici constatari partnice din evolutia poporului roman. Esafodajul natiei noastre contine romani, turci, greci, rusi si nemti. Redusele mele cunostinte istorice numara aceste cinci neamuri. Cat au contribui aceste neamuri la realitatea noastra de azi? Incipitul roman ne-a inzestrat cu mostenirea latina, saltul pagan ne-a estetizat cu islic boierii, grecii ne-au ingrijit sensibilitatea, rusii ne-au educat ambitia, iar nemtii ne-au testat rabdarea.

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie si-o schimba,
La pamant dormea tinandu-si capatai mana ce-a dreapta;
Dara ochiu-nchis afara, inlauntru se destepata.
…
Tu esti Mircea?
– Da-mparate!
– Am venit sa mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.

Canta, Zeita, mania ce aprinse pe Ahil Pleianul,
Greaua urgie ce Aheilor mii de amaruri le aduse.

Acolo unde mintea vede numai rusine, inima descopera frumosul… Si te cutremuri cand te gandesti ca frumosul nu este numai ceva care te inspaimanta, dar in acelasi timp si o taina nepatrunsa. Aici se da lupta intre Diavol si Dumnezeu, iar campul de batalie este insusi sufletul omului.

Prima poza incanta si reincanta cu imaginea perfectiunii masculine, invataturi sanatoase ce au vrut sa fie transmise, printre altele, de poporul roman. Randurile urmatoare, sub forma de depesa eminesciana, evidentiaza ambitia si trufia Imperiului Otoman, stihurile homerice stimuleaza nevoia de jale, citatul dostoievskian apeleaza la transcendentalism, iar ultima fotografie am postat-o dintr-o placere a mea estetica, mi-a excitat neuronii.

Si din tot acest talmes-balmes de popoare care ne-au civilizat, cotropit, educat, umilit, folosit, si inca am uitat sa amintesc de Imperiul Austo-Ungar, cum ne putem tangui din cauza eterogenitatii din faptele noastre? Inteleg tigania pe care am adoptat-o, dar nu o accept.
Feluritele elemente carora a trebuit sa ne adaptam, sa ne dam dupa sau sa urzim planuri au cizelat un instinct impostor. Supravietuirea, apararea neamului si a tarii ne-au fost scop, azi inca luptam sa supravietuim.
Peste acest instinct impostor al nostru trebuie sa picuram si putina pretentie nobila, iar atunci o sa incepem a intui si o cale buna romaneasca.

Patrunderea reciproca a unui 12 cu 13 octombrie 2009 s-a infatisat pe langa negrul firesc al noptii, cu suieratul unui vant violent. Toamna a fost umilita, copacii au facut plecaciuni si-au continuat pana dimineata. Ziua a pastrat acelasi decor adoptat de noapte. Zgomotele ascutite ale vantului picurau intr-o ureche sensibila melodrama unui ultim efort de rezistenta al verdelui si caramiziului din copaci.
Seara de ieri m-a surprins sub o umbrela larga pe scarile teatrului. Horatiu Malaele, George Ivascu si Ayln Cadir au rescris artistic finalul unei marti inversunate de toamna.

Toti barbatii au dreptul la uratenie, dar tu abuzezi!

Replica ii apartine lui George Ivascu, Indragostitul din piesa Podul. Am retinut fraza, am notat-o si marturisesc ca mi-a provocat hohote de ras.
Personajele piesei, trei la numar, Indragostitul ( George Ivascu), Artista ( Aylin Cadir) si Neintelesul ( Horatiu Malaele) se intalnesc pe un pod. Dialogul infiripat desluseste intentii de sinucidere printr-un schimb de replici pline de umor.
Hazul piesei a provenit din expresii intelese literal, din balbaieli si repetitii rostite forzato, dar mai ales din interpretarea actorilor. Neintelesul, personaj tonatic, Artista, personaj fluctuant si Indragostitul, personaj stapanit de complexe.
Iar izbucnirile de ras se curmau uneori de metamorfoza chipurilor de pe scena. Intensitatea s-a produs cu un ajutor scenic de exceptie; intunericul din sala si un fum gros, abundent, alb se fofila sa te cuprinda. Si imediat o alta replica te determina sa razi.
In final, sinuciderea ramane doar in filele de carte, apartine unei Anne Karenine, iar spectatorilor li se rosteste: Asta e povestea noastra… Ne intalnim maine pe poduri.

Este a doua oara cand il vad pe Horatiu Malaele pe o scena de teatru, inainte nu-mi placea, iar aseara mi s-a parut ca seama izbitor cu Robert de Niro.