Mai am de parcurs vreo 100 de pagini până sfârșesc Jurnalul lui Kafka. Am citit câteva pagini la amiază, imediat după masa de prânz luată în compania lui Mateiu. Greu mi-am adunat mințile. Ușor distrată, ușor îngrijorată, ușor încălzită, 26 de grade Celsius în casă, ușor ambițioasă și greu chibzuită am ieși la mall să-i cumpăr lui Mateiu o jucărie.

Nu mai am nici un chef de Kafka. Mă apuc de Gianfranco Calligarich, Plimbări cu câinii. Am răsfoit-o duminică. Azi mă așez să o citesc. Ocolesc lectura prin câteva rânduri scrise pe blog. Doarme Mateiu. L-a obosit căutarea jucăriei la mall.

3 ani cu 41 de ani. Bunica mea ar fi zis că am făcut copil la bătrânețe. Eh, alte vremuri, o știm cu toții. Am colege care abia acum se bucură de maternitate. Eu mă mențin tânără. Mateiu mă provoacă zi de zi să-mi reactualizez tinerețea. Să alerg când pedalează cu repeziciune. Să alerg când îl amuză să fugă până în marginea drumului. În principal mă provoacă să alerg, să transpir, să șuier amenințări printre dinți.

În alergări, nădușeli și amenințări mă gândesc mereu la mine, la viața mea. Cum ar fi fost viața mea fără ei, fără Mara și Mateiu? M-aș fi dedicat scrisului trup și suflet? M-aș fi aventurat în necunoscut alegând călătorii departe de casa de la Schela?

Schela, un cartier mărginaș al orașului Severin unde taximetriștii refuzau să te ducă sau îți percepeau taxă de exterior. Ce-i drept, localnicii numeau o porțiune de drum aeroport, lega marginea de centru, dar nu-l știu funcțional. O funcție a îndeplinit, de spațiu destinat amanților. O listă cu numere de mașini au umplut doi stâlpi de beton. Iubirea carnală dezvelită sau încifrată, depinde de imaginația fiecăruia. Cât de dotați cu imaginație au fost cetățenii de la Severin o dovedesc stâlpii de pe aeroport. Asta se întâmpla în anii 90. În prezent nu mai există nici un spațiu gol între margine și centru. S-au unit. Eu mergeam cu caprele pe acolo. Când eram mică, tata povestea că unde locuim noi și toți vecinii noștri, el mergea cu gâștele. Observați evoluția, progresul, promovarea. De la gâște, la capre, iar de la capre, la mall. Copiii mei ies la mall, unul la Starbucks, altul la carusel sau Happy Color.

Mă consolez cu blogul. Mă ajută să respir, să trăiesc, să-mi suport ratarea. În unele zile trăiesc ratarea fără nici un strop de durere. Nu simt că am pierdut nimic. În alte zile, ei bine, mă așez covrig în pat și-mi plâng de milă. Nu mult, cineva trebuie să mă strige de undeva. Mama! Mama! Mama!

Dunia! Dunia! Dunia! Mă ridic. Acționez. Funcționez. Jumătate din viață e dusă. Încerc un plan pentru cealaltă jumătate.

Să râdem înainte de toate.