Nu mai este mult. O să ajung femeie de 40 de ani. Poate în timpul rămas să se scurgă o să mă prind cum se trăiește viața în pielea unui adult. Poate pielea o să-mi convingă și creierul să facă saltul. Am rămas prea mult copil. Sunt un copil fericit și un adult derutat.

Credeam, când aveam 20 de ani, că până la 40 o să-mi dau seama ce anume contează în viață. Ridic din umeri. Nu știu. Orice răspuns aș alege simt și știu că nu e satisfăcător. Familia. Banii. Cariera. Starea de bine. Da. Nu. Da. Nu. Un amestec ar fi excelent.

Să ai familie, bani, carieră și stare de bine. Pentru 99.9 dintre noi lipsește o piesă. Pentru o singură piesă luptăm la nesfârșit.  Poate nu luptăm, ne jucăm. Ne place joaca. Oamenilor le place să se joace. Mă trece un fior numai când mă gândesc. Zâmbesc deja cu colțul gurii.

Viața mi-a arătat că aproape tuturor ne lipsește o piesă și compensăm. De acolo începe bravada. Dacă n-am familie, încep să exagerez cu avantajele celibatului. Dacă n-am bani, disprețuiesc paradisurile artificiale. Dacă n-am carieră, mă concentrez pe copii. Dacă n-am copii, salvez câinii de pe toate continentele. Dacă n-am stare de bine, descopăr puterea bolii. Dacă n-am talent la scris, scriu pe blog. Acesta nu e un cârlig. Nu încerc să vă prind. N-am nevoie de încurajări. Nu mai am nevoie. În toți anii care s-au scurs, am reușit singură să mă împing înainte. Încă un articol, și încă unul, și încă unul până la acesta în care nu mai are importanță talentul meu. Blogul a devenit locul meu de muncă. Fără blog sunt nimic. Rămân o mamă care crește doi copii. Cresc copiii, rămân mamă. Pleacă copiii, rămân fără nimic. Pentru asta, blogul trebuie să supraviețuiască, să mă reprezinte, să fie.

Poftesc de ceva vreme la poezie. V-ar plăcea să vă las pe blog poezii care îmi atrag atenția?

Foto: Zenobia Lazarovici